Abuzurile, ipocrizia și mersul la biserică

Fenomenul este specific uman – ce-i drept, vorbim de o umanitate căzută – și poate fi regăsit în toate confesiunile creștine sau necreștine. O privire sumară asupra istoriei, mai îndepărtate sau recente, ne dezvăluie că abuzurile și ipocrizia spirituală se insinuează, deopotrivă, în ortodoxie, catolicism, protestantism și chiar în rândurile evanghelicilor. Lepra aceasta nu ocolește niciun cult.

Ca rezultat, dincolo de efectele juridice și canonice bisericești pe care le produc astfel de fapte nelegiuite, se profilează două reacții la nivelul societății: (1) mulți seculariști, atei și neo-marxiști își freacă mâinile de bucurie și „valorifică” aceste pete negre ale bisericii, tonifiind propaganda anti-Dumnezeu, anti-creștinism, anti-biserică; (2) mulți oameni simpli, cu sau fără angajamente ecleziale, se întreabă dacă mai are rost să (începi să) mergi la biserică. Dacă stelele cad în toate cultele bisericești, de ce să mai fii activ spiritual? Dacă toți sunt la fel, și nicio biserică nu e bună, de ce să mai faci efortul de a citi Biblia, de a te ruga, de a merge la biserică, de a sluji, de a te lupta cu propria-ți fire și propriile păcate? Nu putem ignora aceste sentimente de îndoială și dezamăgire spirituală!

Ca soluții greșite la dilemele de mai sus, unii oameni aleg să renunțe cu totul la creștinism, lăsându-și conștiințele adormite de cântecul de sirenă al propagandei seculariste. Alții aleg să rămână într-un teritoriu spiritual, dar își reconfigurează acel teritoriu în stil postmodernist. Devin sincretiști, anti-instituționaliști, anti-intelectualiști, „cred fără a aparține”, sunt mai degrabă carismatici (căutând legături mai directe cu divinitatea, ocolindu-i pe oameni), sunt relativiști epistemologic, sentimentaliști și, paradoxal, mai ușor de abuzat și manevrat spiritual decât cei cu angajamente ecleziale și instituționale clar definite.

Acești oameni rostogolesc lozinci de genul „Nouă ne trebuie Isus, nu religia!”, „Nu știi tu ce-i în inima mea!”, „Avem nevoie de Duhul Sfânt, nu de învățăturile oamenilor!”, „Teologia e de la diavolul”, „Vrem libertate, nu reguli omenești” etc. Evident, mulți dintre ei nu realizează că toate aceste expresii denotă ele însele o anumită teologie și conturează un soi de religie. Nu-și dau seama că nu poți scăpa de religie. Până și ateii sunt religioși, în felul lor!

În ce mă privește, pledez pentru discernământ și precauție. Abuzurile de orice fel trebuie să fie condamnate și, mai mult, sunt necesare măsuri clare, menite să diminueze fenomenul și să prevină viitoarele derapaje. Totuși, nu este drept să suprapunem Biserica – indiferent de confesiune – cu abuzurile! Nu este înțelept să aruncăm pruncul odată cu apa din copaie! Da, problemele pot să apară și în Biserică (în religia instituționalizată), și e cu atât mai dureros când apar acolo! Asta nu înseamnă că Biserica este cvasi-coruptă, că tac toți mâlc și achiesează la faptele nelegiuite ale unor fețe bisericești.

Apostolul Pavel scrie despre modul în care păcatul se slujește de Lege pentru a cauza moartea, apoi întreabă: „Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin faptul că se slujea de aceeași poruncă.” (Romani 7:13). Păcatul se folosește de lucruri bune tocmai pentru a-și dovedi păcătoșenia, iar faptul că el se infiltrează chiar și în Biserică arată că este „afară din cale de păcătos”, că nimeni nu este imun și nu ne permitem să mângâiem „leul care caută să ne înghită”!

Totuși, Biserica lui Hristos nu este rea, chiar dacă nu a ajuns încă la desăvârșire. Biserica înseamnă mai mult decât stelele ei căzătoare, fiindcă ea este Trupul lui Hristos, Mireasa Lui, obiectul dragostei Sale sacrificiale, darul Tatălui ceresc pentru Fiul Său. Biserica este zidită de Hristos însuși, pe baza lucrării de la Cruce, care a generat mii de ani de credincioșie, miliarde de ore de rugăciuni și lacrimi fierbinți, mii și mii de martiri ai lui Hristos, ani și ani de lucrări misionare în junglele lumii, nenumărate mâini întinse spre orfani și văduve, uși deschise pentru străini, secole de reflecție teologică și pregătire sinceră pentru slujirea lui Dumnezeu, predici biblice, lucrări de evanghelizare, familii restaurate, dependenți eliberați și nenumărate vieți transformate spiritual. Biserica nu se rezumă la starurile ei mediatizate, coloana ei vertebrală este alcătuită din toți „cei ce și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7:14).

Pe scurt, da, începe sau continuă să fii un credincios activ și mergi la biserică!