„Parenting” de modă veche (sau despre dusul copiilor la biserică)

Lansez încă de la început avertismentul: acest text conține multe note personale. Știu, nu e de bun gust, dar de data aceasta va trebui să mă iertați. Promit că o să se mai repete, așa că îmi cer acum și aici scuze pentru atunci și acolo, ca să nu vă consum timpul de două ori.

Când eram mic, eram foarte rușinos. Dacă mi-ai fi spus atunci că o să fiu păstor, aș fi râs. De fapt nu aș fi râs, ci m-aș fi rușinat foarte tare și nu aș fi avut curajul să te privesc în ochi. Ți-aș fi admirat șireturile și aș fi așteptat momentul eliberării.

Rușinos fiind, nu voiam să particip la grupele de copii de duminică dimineața. Îmi era rușine de copii, îmi era teamă, nici eu nu știu exact ce îmi era, dar nu voiam. Măicuța însă voia. Iertați, am uitat să fac prezentările: măicuța a fost bunica mea din partea tatălui și majoritatea duminicilor le petreceam la ei acasă. În acea duminică dimineața, măicuța m-a luat cu ea la biserică. Nu am protestat, pentru că mersul la biserică era ceva sigur și nenegociabil.

Toate bune și frumoase, până când am ajuns acolo. Eu voiam să o însoțesc pe măicuța în biserică. Măicuța însă era convinsă că este spre binele meu să particip la grupa de copii care se ținea într-o sală, în spatele clădirii bisericii. M-am încăpățânat la un nivel pe care și măgărița lui Balaam l-ar fi invidiat. Pe vremea aceea eram însă ușurel (acum ar fi mai greu…). Măicuța era o femeie trecută prin multe greutăți și, mai pe sus, mai pe jos, m-a dus în camera unde erau copiii.

Plângeam cu tremurat. Mi-am plecat capul și l-am acoperit cu mâinile. Nu voiam să văd pe nimeni, nu voiam să fiu văzut, nu voiam să fiu acolo. Măicuța însă nu dusese proiectul până la capăt. M-a pus în fața tuturor. Pe vremea aceea erau mulți copii. Mi-a luat mâinile de pe față, nu fără efort, iar apoi, triumfătoare, a spus copiilor: „No, amu cotați tăți la el!” Care în tălmăcire înseamnă: „Acum priviți toți la el!” Măicuța se trăgea din Bihor. Printre lacrimile care-mi șiroiau pe față, vedeam fețele zâmbitoare – cum altcumva? – ale celorlalți copii! În paranteză fie spus, le văd și acum.

De ce spun toate acestea? Într-un fel, tot chestiune personală. Îmi este dor de măicuța! Da, să nu aveți niciun dubiu. Nu am rămas supărat pe ea. Dar e mai mult decât atât. Au trecut ceva ani de când sunt implicat în slujire. Pe măsură ce timpul trece, îmi dau seama, tot mai mult, cât de important este să ne legăm copiii de biserică. Nouă, mie și soției, nu ne-a dat Domnul privilegiul de a avea copii, așa că, neputând vorbi din experiența de părinte, o rememorez pe cea de copil.

Astfel, încerc să realizez ce a însemnat pentru mine faptul că am fost dus la biserică în mod consecvent, chiar și atunci când, după cum vă spuneam, protestam. Nu pot să spun decât că a însemnat enorm de mult. Nu vreau să îmbrac acel trecut într-o aură de lumină. Așa obișnuim noi să facem câteodată. Nu, nu toate lucrurile se făceau bine atunci, nici în biserică și nici la grupele de copii. Nici tactica folosită de măicuța nu a fost strălucită. Mă întreb, de pildă, dacă mai era nevoie, după ce m-a vârât în cameră, să mă și „introducă” (vorba americanilor), mai ales în modul în care a făcut-o. Ca să nu mai spun că numărul de încercări în care poți folosi metoda aceasta e foarte limitat.

Un lucru este cert: părinții și bunicii noștri au înțeles ceva: că noi, copilașii, avem nevoie de biserică. Și au mai înțeles ceva: că noi, copilașii, nu înțelegem că avem nevoie de biserică, dar că asta nu schimbă nicidecum nevoia noastră de a crește în biserică. Așa că au folosit ce metode au știut ei ca să ne aducă și să ne țină acolo.

Nu peste multă vreme, am început să îndrăgesc grupele de copii. Cum mă mai uitam cu gura căscată la flanelograf și abia așteptam să vină următoarea lecție despre Daniel! Cât suspans era când au început povestirile despre viața și lucrarea lui William Carey! (Lecții ținute chiar de mama! Păcat că în fiecare duminică, înainte să le înceapă, trebuia să ne certe pentru că nici duminica trecută nu fusesem cuminți în biserică). Cu câtă emoție am ținut în mâini acea Biblie albastră a copiilor, iar apoi pe cea neagră, adevărată, pe care mi-a dat-o tata în clasa a patra. Cât de încântat am fost după ce am reușit să memorez, în ordine, cărțile Noului Testament! (titlurile, stați liniștiți!) Ce bucurie când la concursul biblic am luat locul…7, cred că ultimul. Am primit un puzzle de la ajutoare, dar pentru acele vremuri era wow!

Timpul a trecut, eram deja în generală când a început să se facă tot mai mult lumină în sufletul meu și când am început să fiu cercetat la evanghelizările care se țineau o săptămână întreagă, în fiecare an, în luna ianuarie. De abia atunci am început să văd lucrurile în adevărata lor lumină, iar peste alți câțiva ani am putut spune și eu „Cred!”.

La temelia acelui „Cred!” au stat însă și multele ore petrecute cu copiii la biserică. „Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi…”, îi spunea apostolul Pavel lui Timotei, „care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Hristos Isus” (2 Timotei 3:15). Uneori, jocurile, activitățile, povestioarele de acolo par inutile. Zâmbim când vedem cât de gras e Goliat, dar toate acestea sunt deprinderi de care avem nevoie pentru a ajunge la un studiu biblic mai profund.

Poate greșesc, dar uneori am senzația că nu mai înțelegem lucrurile acestea. Poate că măicuța a fost prea aspră. Nu vă recomand metoda ei, dar vă asigur că nici traumatizat în vreun fel nu am fost. Trebuie să mă smeresc ca unul care nu a primit privilegiul și responsabilitatea de a avea copii, așa că nu voi spune mai multe. Doar atât: faceți ce știți și asigurați-vă că sunt la adunare! Duminică de duminică, lună de lună, an de an!

P.S. În timp ce scriam, mi-am dat seama că biserica unde am crescut împlinește anul acesta 70 de ani. Să fie acest scurt text un semn de mulțumire către Dumnezeu și către toți sfinții lui de acolo, prin care am fost peste măsură de binecuvântat de-a lungul timpului.