Când toate merg cum ar trebui, căsnicia este o tragedie.
Am văzut curajul tăcut de care are nevoie o văduvă pentru a merge la locul ei din banca bisericii atunci când începe înmormântarea. Odată, a intrat în acest sanctuar o mireasă radioasă, în toată splendoarea, cu toți ochii ațintiți asupra ei. Acum intră îndoliată și toți ochii sunt ațintiți asupra ei din nou, dorind să vadă cum va face față situației. I-am văzut pe copiii unui văduv îngrijorându-se în timp ce acesta își ocupa locul destinat lui în slujba funebră. Odată, era mirele radios care își aștepta mireasa să sosească. Atât de mândru, de puternic, având toată viața înaintea lui. Acum șovăie. Va merge singur, încă o dată, pentru ea.
Ce angajament dureros! Un cuplu s-a unit timp de cincizeci sau șaizeci de ani. Învață să se cunoască reciproc mai bine decât oricine. Comunică adesea fără cuvinte, însă cu claritate deplină. Timp de douăzeci de mii de zile și nopți s-au dăruit unul altuia, au murit unul pentru altul și-au trăit pentru toată viața care a răsărit din dragostea lor. Apoi, când puterea scade și slăbiciunea crește, unul dintre ei moare. Unul rămâne să meargă mai departe singur, chiar în momentele în care are cea mai mare nevoie de celălalt. Unul rămâne și rabdă, având inima frântă, însă hotărât să trăiască din dragostea și jurămintele pe care le-a rostit cu atâta timp în urmă.
Așa cum Aragorn i-a spus lui Arwen în “Stăpânul inelelor” lui Tolkien: “Nu este nicio alinare pentru o astfel de durere în cercurile lumii noastre.”
Aragorn și Arwen
Nu-mi amintesc să fi citit anexele “Stăpânului inelelor” înainte să mă fi căsătorit. Distrugerea inelului și restaurarea Pământului de Mijloc îmi era îndeajuns. Însă în primii ani de căsnicie, eu și Rhonda citeam trilogia cu voce tare și ne doream să nu se mai termine. Am răsfoit anexele și am dat de povestea de dragoste a lui Arwen, nemuritoarea prințesă elfă, și Aragorn, hoinarul care era moștenitorul tronului din Gondor.
Tolkien m-a străpuns prin frumusețe și tristețe în locuri ale inimii de a căror existență nu știam. Nici acum nu pot citi acele câteva pagini fără să lăcrimez. Însă nici nu pot să nu mă întorc la această poveste impregnată nu numai cu tristețe, ci și cu alegerea și speranța fiecărei iubiri trainice. Citirea ei ne va descoperi unele dintre cele mai frumoase și adevărate cuvinte scrise vreodată.
Întâlnirea
Aragorn, un tânăr de 20 de ani, se plimba singur prin pădurile din Rivendell, un tărâm nepătat în care locuiau elfii. Cânta “Balada lui Lúthien”, despre Beren, un om care a îndrăznit să iubească o prințesă elfă, și Lúthien, care a renunțat la nemurirea neamului ei pentru a se căsători cu el. Chiar atunci o vede pe Arwen, care umbla printre mesteceni. Fascinat de frumusețea și grația ei, Aragorn crede că trăiește cântecul pe care-l cântă, deoarece Arwen este fata lui Elrond, stăpânul elfilor care domnește peste ținut. Cu un curaj care-i depășește renumele câștigat, Aragorn o strigă. Inima lui este a ei.
Viitorul destinat lor este plin de piedici. Deși tânără la înfățișare, Arwen trăise anii multor vieți de-ale oamenilor. Destinul ei este să ia corabia împreună cu tatăl și neamul ei, la sfârșitul evului, către Limanurile nemuritoare ale Apusului. Aragorn trebuie să își câștige un nume prin bătălii împotriva Umbrei și să pornească în misiunea aproape fără sorți de izbândă de distrugere a inelului. Elrond nu acceptă nicio discuție despre căsătoria cu fiica sa până ce Aragorn nu s-a dovedit a fi credincios și victorios.
Anii trec. Apoi se întâmplă ca în Lothlorien, un alt tărâm edenic al elfilor, Aragorn se întâlnește cu Arwen la umbra copacilor. De această dată, inima ei va fi a lui, văzându-l desăvârșit în bărbăție. Timp de câteva zile, au umblat împreună fericiți. Însă amândoi știu că Umbra lui Sauron se întunecă din ce în ce și amenință lumea. O luptă crâncenă stă în față. Victoria pare greu de obținut. Alegeri trebuie să fie făcute. Va întoarce Aragorn spatele războiului, rămânând în urmă cu aleasa inimii lui? Va merge Arwen către Apus, numit misterios Crepusculul, să fie în siguranță de războiul iminent, dar nemaiputând niciodată să se întoarcă în Pământul de Mijloc, decât în amintire?
Alegerea
În momentul în care s-au ales unul pe altul, cei doi își leagă viața de lupta disperată pentru reînnoirea lumii. “De Umbră mă lepăd”, spune Aragorn, iar Arwen îi răspunde într-un târziu: “Îți voi rămâne credincioasă și-mi voi întoarce fața de la Crepuscul. Dar acolo se află țara poporului meu și sălașul dintotdeauna al tuturor celor de-un sânge cu mine.” Viața lor va fi în tărâmul muritorilor, unde trebuie să lupți cu răul și unde împărăția se construiește prin credincioșie și merit.
Cu cât ne-am adâncit mai mult în trăirea cu Cristos, eu și soția mea am realizat că suntem chemați să luptăm cu răul prin dragostea noastră. Dacă credem în viitorul promis de Isus, putem trăi cu speranță, chiar dacă zilele par că se întunecă. Am realizat că mariajul nostru este o armă împotriva destrămării lumii noastre. Fidelitatea, iertarea, a-l asculta pe celălalt și a fi plin de bunătate cu el – acestea sunt alegeri în favoarea dragostei.
Lipindu-ne unul de altul, ne lepădăm de Umbră – care poate fi înțeleasă ca trăirea pentru sine și consumul lucrurilor din traiul bun și tihnit. Ne întoarcem fața de la Crepuscul – pe care îl înțelegem a fi abandonarea luptei și dorința de a avea cât mai mult timp liniștit și plăcut împreună. Bineînțeles, provocările vor veni în fiecare stadiu al vieții. Vremea despărțirii noastre ne va împinge credința către disperare. Cu toate acestea, povestea lui Aragorn și Arwen ne dă curaj.
Speranța
În ciuda așteptărilor, Aragorn învinge. Într-o zi de vară, după ce Inelul a fost distrus, Aragorn și Arwen se căsătoresc. Vor trăi împreună mai mult de un secol, timp în care regatul va înflori. Însă, în cele din urmă, vine vremea despărțirii. Deși a trăit mai mulți ani ca oamenii de rând, Aragorn tot trebuie să aibă soarta din urmă a acestora. Pe patul de moarte, îi spune iubitei sale cuvintele deja citate : “Nu am să caut să te alin, pentru că nu este nicio alinare pentru o astfel de durere în cercurile lumii noastre.” Doar o dragoste lungă și împlinită ar putea da naștere la o astfel de durere.
Această durere ne tentează să renunțăm. Să-L blestemăm pe Dumnezeu. Să fim cinici. Să spunem că dragostea este doar un exercițiu al inutilității. Durerea despărțirii devine cea mai aspră provocare. Aragorn spune mai departe: “Să nu ne lăsăm înfrânți de această ultimă încercare tocmai noi, care de atâta vreme ne-am lepădat de Umbră și de Inel.” Toată dragostea din această lume suferă datorită “inutilității” sorții noastre muritoare și este “supusă deșertăciunii” din ce în ce mai evident (Romani 8:20-21). A alege speranța necesită un efort susținut. Dragostea devotată care binecuvântează lumea cere un legământ reînnoit, mai ales când puterea slăbește. Chiar între colții durerii care ne așteaptă, privim moartea și răul în față și ne lepădăm de egoism și păcat. Întoarcem spatele umbrelor și alegem să iubim până la sfârșit.
Astfel, ajungem la cuvintele din urmă ale lui Aragorn: “În tristețe trebuie să ne ducem, dar nu în disperare. Ține minte! Nu suntem legați pentru totdeauna de cercurile lumii, și dincolo de ele nu e numai amintire! Cu bine!”
În lumea în care trăim, nimic nu poate șterge durerea pe care despărțirea o produce celor atât de uniți odată. Dar acesta nu e cel din urmă cuvânt. Realitatea nu este limitată la lumea aceasta făcută din timp și spațiu. Mergem spre ceva mai mult. Ceva mai mult decât uitarea, mai mult decât golul teribil al viitorului ateistic. Mai mult decât existența iluzorie, decât lumea de dincolo despre care cei din antichitate credeau că e tărâmul morților. Ceva mai mult decât a exista în amintirea cuiva sau ca o fărâmă impersonală dintr-un univers vast. Mergem către ceva mai real și mai aproape de noi înșine decât înainte. Ceva clădit pe temelia Învierii lui Cristos, care a trecut prin aceste legături muritoare într-o eternitate întrupată și relațională.
Dincolo de cercurile lumii
Tolkien detesta alegoria și a ocolit corelarea personajelor ficțiunii sale cu oamenii pe care-i întâlnim pe paginile Scripturii. Totuși, credința i-a sprijinit opera. A explorat aceste structuri în eseul “Despre basme”. A scris că toate marile povești socotesc adevărate durerile și eșecurile lumii, și chiar și frica că acestea sunt tot ce va rămâne. Însă creștinismul “neagă (în pofida multor dovezi, dacă vreți) înfrângerea universală finală… dându-ne o străfulgerare a Bucuriei, a Bucuriei dincolo de zidurile lumii, sfâșietoare ca o durere.”
Pentru Tolkien, această speranță izvorăște din veridicitatea Învierii lui Isus. Cristos a biruit moartea și astfel a schimbat viitorul omenirii. “Povestea începe și se termină în bucurie… Nu există nicio altă poveste spusă vreodată despre care oamenii să dorească să fie adevărată.” Această turnură către bucurie în pofida sorților de izbândă este frumusețea nepieritoare a “Stăpânului inelelor”, iar Aragorn, pe patul de moarte, devine reprezentantul credinței în bucuria care învinge. Ne agățăm de aceste lucruri.
Cât de mult a crezut Tolkien în personajele sale? Cât de adâncă era credința că lumea pe care a creat-o arată adevăruri din realitatea mântuitoare a lui Cristos? Ronald și Edith Tolkien împart o piatră funerară în cimitirul Wolvercote din Oxford. Sub numele ei este gravat “Lúthien”. Căsătoriți 55 de ani, ea a fost prințesa elfă, Arwen, dragostea adevărată. Sub numele lui este gravat “Beren”, deoarece i-a câștigat inima și și-a dovedit loialitatea de-a lungul anilor. Ei știu că nu suntem legați pentru totdeauna de cercurile lumii. Dincolo de ele ne așteaptă mai multe – mult mai multe.
Gerrit Scott Dawson, DesiringGod
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează