Biserica ta este familia ta

Am învățat semnificația cuvintelor „frate” și „soră” cu mult înainte de a începe să folosesc eu însumi acești termeni biblici. În copilărie, ascultam partea părinților mei din conversațiile telefonice, absorbită de o carte, dar ușor curioasă să aflu cine era la celălalt capăt al firului.

Discuțiile introductive nu mi-au trezit niciodată atenția. Trecerea lor la pauze înăbușite sau la tonuri solemne nu reușea să-mi capteze pe deplin interesul. Dar apoi îl auzeam pe tatăl meu adresându-se interlocutorului cu „frate”, iar eu îmi ridicam privirea din pagină.

Persoana de la telefon era, fără îndoială, un membru al familiei bisericii noastre și, fie că suna în legătură cu diagnosticul său medical, fie că trecea pe la noi pentru a împrumuta niște scaune, probabil că avea să-mi afecteze viața.

În termeni biblici, oamenii din băncile din jurul nostru sunt familia noastră. La fel ca membrii familiei noastre biologice, nu i-am ales pentru noi înșine, dar ei au fost aleși pentru noi și, prin urmare, suntem legați de ei în mod inseparabil. Pentru că aparținem lui Hristos, aparținem familiei Sale.

În relatarea lui Ioan despre răstignire, citim: „Când a văzut Isus pe mamă-Sa şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!». Apoi, a zis ucenicului: «Iată mama ta!» Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă.” (19:26-27). La declarația lui Hristos, Maria și Ioan au devenit unul pentru celălalt o familie și au dat dovadă de toată loialitatea pe care am aștepta-o de la o mamă și un fiu biologic.

Mai târziu, când Pavel a vrut ca biserica romană să o primească și să o ajute pe Febe, a numit-o „sora noastră” (Rom. 16:1); când Petru a vrut să îl laude pe Silvanus, l-a numit „un frate credincios” (1 Pet. 5:12). Atunci când scriitorii apostolici doreau să se adreseze unei întregi adunări, îi numeau frecvent „frați” (sau „frați și surori”). Oamenii din băncile din jurul nostru sunt, de fapt, familia noastră.

Recunoașterea faptului că suntem frați și surori nu este un exercițiu intelectual; este un adevăr profund care ar trebui să trezească emoții profunde și să se reverse într-o exprimare tangibilă.

Pentru că acești oameni sunt din familie, le învățăm numele (3 Ioan 15) și le aflăm interesele. Manifestăm „dragoste frățească” (Rom. 12:10) pentru toți, renunțând la orice urmă de părtinire (de exemplu, Iacov 2:1). În sute de moduri, căutăm să spunem: voi sunteți frații și surorile mele și vă iubesc.

De-a lungul întregului Nou Testament, Dumnezeu ne poruncește să avem grijă reciprocă în biserica locală. Epistolele, în special, ne spun ce înseamnă să fim frați și surori și ne învață „cum trebuie să se poarte cineva în Casa lui Dumnezeu” (1 Tim. 3:15). Cu diferitele lor porunci legate de „unii pe alții”, aceste scrisori ne reamintesc că viața în familia lui Dumnezeu ne va reorienta loialitatea – nu doar duminica, ci în fiecare oră a fiecărei zile.

Biserica nu este o societate creată de om la care putem participa sau la care putem renunța în funcție de nivelul nostru de confort. Asociația de părinți, asociația de cartier sau clubul bibliotecii nu ne obligă la sacrificii personale atunci când lucrurile devin dificile. Familia o face.

Pentru că poporul lui Dumnezeu este familia noastră, vom ține mai puțin la propriile preferințe și priorități (Fapte 4:32; Fil. 2:3-4). Ne vom deschide inimile și ușile; vom trage un alt scaun la cină și vom adăuga un alt nume pe lista noastră de rugăciune. Le vom oferi cumpărăturile, mobila și zâmbetele noastre. Vom împărtăși durerea, încercările și dezamăgirile lor. Vom căuta modalități de a le arăta iubire.

Ca urmare, ne vom aștepta să avem mai puțini bani și mai puțin timp liber decât am avea pe cont propriu. Ne vom aștepta să avem și mai multă tristețe. Ne vom aștepta, de asemenea, să avem o mare bucurie.

În cele din urmă, bucuria în familia noastră spirituală provine din ceva mai mare decât experiența noastră zilnică de viață cu oamenii obișnuiți care fac parte din biserica locală.

Bucuria noastră vine de la Hristos, fratele nostru, care îi face pe toți cei din familie asemănători cu El. Romani 8 ne spune că „Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, El i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, ca Acesta să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi”. Întreaga lucrare de răscumpărare are în vedere acest lucru: o familie vastă în care toți membrii seamănă din ce în ce mai mult cu fratele lor mai mare.

Știind acest lucru, putem să ne bucurăm de oamenii deosebiți pe care Dumnezeu ni i-a dat ca frați și surori, oricât de puțin excepționali ar părea, pentru că, prin ei, înțelegem ceva din Hristos. Pe măsură ce cresc și se maturizează în cercul familial, caracterul și comportamentul lor devin din ce în ce mai asemănătoare cu Cel pe care sufletele noastre îl iubesc cel mai mult. Datorită lucrării Duhului Său, ei vorbesc cuvintele Sale, iubesc căile Sale, îi urăsc pe dușmanii Săi, reflectă sfințenia Sa și îi slujesc scopurile. Cu cât ei și noi devenim mai asemănători cu Hristos, cu atât îi vom iubi mai mult.

Într-una dintre cele mai izbitoare afirmații din Scriptură, citim că Hristos privește la oamenii din biserica Sa și „nu-i e rușine să-i numească frați” (Evrei 2:11). Cum se poate întâmpla acest lucru? Cum poate Hristos să se uite la oamenii obișnuiți, slabi și uneori dificili din familia Sa și să nu se rușineze? El nu se rușinează pentru este prezent din ce în ce mai mult în ei și este încrezător că într-o zi – datorită lucrării Sale în favoarea lor – transformarea lor va fi completă (Evr. 2:10-18; Gal. 4:19). El se identifică de bunăvoie cu noi pentru că identitatea noastră se găsește în el.

Atunci când ne afirmăm relația cu oamenii din biserica noastră locală și îi privim cu afecțiune, mărturisim cu voce tare lumii că nu ne este rușine să-i numim nici pe ei frați – nu pentru că sunt perfecți, ci pentru că sunt făcuți asemenea singurului nostru frate.

În frații și surorile noastre creștine, putem vedea ceva ce lumea nu poate vedea. Îl putem vedea pe Hristos însuși.

Un text de Megan Hill pentru The Gospel Coalition