Geniul Bizanțului: reflecții asupra unui imperiu pierdut

Pretutindeni omul occidental tânjește după Constantinopol și nu are nicio idee despre cum să o găsească. A face acest lucru înseamnă a recupera, în sfârșit, sensul unui imperiu care a definit cândva o ierarhie a imaginației demult abandonată de civilizația noastră, a unei lupte politice, religioase și culturale de unsprezece secole care a căutat să reconcilieze creștinismul și Antichitatea, transformând spiritul occidental într-un strălucitor câmp de luptă între latină și greacă, Augustus și Basileus, rațiune și credință, antic și modern. Totuși, pentru a dezgropa acest Bizanț, acest „paradis al minții umane”, așa cum l-a visat Yeats, nu trebuie să cauți prin istorii și legende, ruine glorioase sau poeme nemuritoare. Trebuie, în schimb, să îl găsim retrăind evoluția unui nou și profund conflict în gândirea occidentală, care a început cu misterioasa convertire a primului Constantin și s-a încheiat, la porțile Orașului de marmură și aur numit „dorința lumii” de către fiii acestui oraș, cu credința de nedoborât a ultimului Constantin – el însuși moștenitor al marilor Palaiologoi, care au reînviat titlul uitat de Hellene pentru a descrie propria lor linie nobilă de descendență.

Niciun bizantin nu s-a numit vreodată pe sine însuși bizantin, ci „roman” până la capăt. Bibliotecarul bogatei familii Fugger din secolul al XVI-lea, Hieronymous Wolf, a fost, de fapt, cel care a inventat termenul „Bizanț”; utilizarea sa obișnuită, la rândul său, a prins rădăcini abia de la începutul secolului al XX-lea printre cercetătorii de la Universitatea Oxford – atât de intrigați, așa cum erau, de căderea din grație a imperiului și de disoluția și mai dură a memoriei acestuia. Aura Bizanțului a rămas singulară, unică și inconfundabilă de-a lungul secolelor de după prăbușirea sa. „Constantinopolul fusese lăsat gol și pustiu, fără prinț și fără popor”, scria Edward Gibbon despre evenimentele fatidice din 29 mai 1453 în cel de-al 68-lea – și pot adăuga, absolut fermecător – capitol al cărții Declinul și căderea Imperiului Roman. „Dar el nu a putut fi jefuit, iar geniul incomparabil al locului va triumfa întotdeauna asupra accidentelor timpului și ale norocului”. Chiar și otomanii s-au referit la Constantinopol în documentele lor oficiale până în 1923, fără îndoială conștienți de puterea și frumusețea pe care monumentalul civitas dei le putea încă evoca – deși până atunci el nu mai era nicăieri.

Dar atunci când ne propunem să localizăm această lume uitată, astfel de definiții înseamnă prea puțin, deoarece nu le mai recunoaștem semnificația. Nu există o literatură care să ne tenteze să ne întoarcem încet, capitol cu capitol, în centrul misterului Bizanțului care s-a impus cândva lumii. Puține sunt istoriile care cartografiază cu atenție genealogiile filosofice, de la elenismul clasic la jurisprudența civilă romană, direct în Bizanț – „mișcarea neliniștită spre ceva nou”, scria criticul de artă T.E. Hulme despre Bizanț. Nu împărtășim nimic din cunoașterea spontană Bizanțului, așa cum o fac alte mari imperii; nu avem un sentiment distinct al moștenirii și identității sale, cu excepția bisericilor ortodoxe orientale și a expozițiilor muzeale de succes care nu apar decât o dată pe generație. Se vorbește despre rădăcinile occidentale ale imperiului oriental, dar ce se întâmplă cu rădăcinile orientale ale imperiului occidental? „Interacțiunea a două lumi”, scria Norman Baynes despre imperiu, „cea greacă și cea romană, un curent care ducea puterea armată a Romei în Est, celălalt care ducea cultura grecilor în Vest – civilizația bizantină putea face apel la ambele”. Distinsul Dr. Baynes, împreună cu Sir Steven Runciman, un aristocrat englez, și Dmitri Obolensky, el însuși de origine nobilă rusă, au lansat „revoluția” bizantină la Oxford în anii 1920. Runciman, de exemplu, a fost al doilea autor cu cele mai mari vânzări pentru Cambridge University Press în prima jumătate a secolului al XX-lea, iar douăzeci dintre cele douăzeci și șapte de lucrări ale sale despre imperiu au rămas tipărite.

Am putea da vina pentru toate acestea pe șablonul erodat al educației moderne în domeniul artelor liberale, cu mantrele sale de rutină conform cărora „grecii” au sfârșit cu Pericle, Alexandru și cucerirea romană a Greciei. Sau că „Roma” însăși s-a încheiat cu cuceririle lui Alaric, după care Charlemagne apare brusc pe scenă. Împărații shakespearieni ai Bizanțului nu au inspirat, în mod curios, nicio epopee; cele șapte Mari Consilii ale imperiului – însăși organizarea Bisericii creștine – nu au acordat nicio onoare mitologizării. Numele unui Belisarius sau Bessarion, Narses sau Nicephoras evocă priviri goale. Chiar și discursul geopolitic contemporan invocă rareori saga protejării Occidentului de către Bizanț împotriva primelor atacuri ale invadatorilor musulmani. În ciuda încoronării cu lauri a lui Charles Martel, care a fost cel care a stăvilit invazia „jugului sarazin”, adevăratul bastion au fost bizantinii, „mai realiști în privința vecinilor lor musulmani decât îndepărtații papi și prinți ai Occidentului”, scria Runciman, prin faptul că au condus prima oprire a cuceririi musulmane sub conducerea lui Leon al III-lea în 718. Cu excepția adepților cultului academic al Bizanțului, rămânem cu un deficit de deconectare în înțelegerea unei epoci atât de critice pentru maturizarea culturală, religioasă și politică a omului occidental. Suntem cu atât mai săraci din acest motiv.

Un text de Marcia Cristoff Reina pentru The Imaginative Conservative