Paradisul pierdut

Dacă ar trebui să speculăm despre adâncimea în care ne-am cufundat, ar trebui mai întâi să contemplăm la înălțimea de la care am căzut. Mărturia biblică sugerează că reprezentarea lui Dumnezeu în creație implică o serie de chestiuni interconectate. Teologia protestantă a descris adesea această asemănare a creației cu Tatăl prin trei atribute însușite de către creație – cunoașterea, neprihănirea și sfințenia. Efeseni 4:24 explică că în Hristos recuperăm „neprihănirea și sfințenia”, iar Coloseni 3:10 îi descrie pe creștini ca fiind aceia care „s-au îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștiință, după chipul Celui ce l-a făcut”. Întorcându-ne la capitolul de deschidere al Scripturii, aflăm că neprihănirea, sfințenia și cunoașterea nu erau doar atribute pe care Adam le deținea, ci pe care trebuia să le pună și în practică. În prima afirmație despre creația umană, se presupune că omul avea o sarcină de îndeplinit: “apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” (Geneza 1:26). Geneza 1 îl descrie pe Dumnezeu exercitând stăpânire supremă asupra acestei lumi și, prin urmare, nu este surprinzător faptul că cei creați după chipul și asemănărarea Sa ar trebui să exercite stăpânire în această lume sub autoritatea Sa. Imediat după această afirmație, aflăm că Dumnezeu L-a creat pe om „parte bărbătească și parte femeiască” (v. 27) și le-a dat o altă sarcină de îndeplinit alături de exercitarea stăpânirii lor: „creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ.” (v. 28). După cum Dumnezeul din Geneza 1 a fost extraordinar de rodnic, aducând viață din nimic, tot așa și creația Lui trebuia să fie roditoare și producătoare de viață în felul ei.

Ce s-a pierdut atunci în cădere? În Geneza 3 aflăm că blestemul lui Dumnezeu asupra lui Adam și Eva lovește tocmai în exercitarea sarcinilor atribuite la creație. În Geneza 1:27,28 Dumnezeu le-a poruncit, ca bărbat și femeie, să fie roditori și să se înmulțească, dar acum, în 3:16, El îi spune Evei: „voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copii, și dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” În Geneza 1:26 și 28, Dumnezeu i-a chemat să exercite stăpânire asupra fiecărei creaturi care locuiește în această lume, dar acum, în 3:17–19, Dumnezeu afirmă că își vor consuma practic toată energia doar pentru a păcăli zgârcitul pământ să le dea pâine, până când acesta îi va revendica ca fiind ai săi: “Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.” Ce întorsătură ironică! Creația căzută e condamnată la suferință și inutilitate în efortul de a face chiar lucrurile pe care Dumnezeu i le-a încredințat înainte de cădere. Ca mai apoi să trebuiască să se confrunte cu o moarte veșnică.

Cum ar trebui, așadar, să descriem starea umanității și ordinea impusă după cădere? Conform Bibliei, corupția păcatului a pătruns în întregime natura umană și ne-a lăsat incapabili să acționăm în moduri plăcute moral lui Dumnezeu. Un alt răspuns biblic crucial este că Dumnezeu a pus un blestem asupra întregii creații, astfel încât aceasta să nu funcționeze așa cum a fost concepută inițial. Natura umană păcătoasă și întortocheata ordine creată conspiră, parcă, întocmai pentru lumea în care trăim, cu toate necazurile și tragediile ei. Putem observa pe scurt acești factori.

În primul rând, căderea a corupt natura umană prin păcat. Pavel, cum am menționat mai sus, a vorbit despre chipul lui Dumnezeu în termeni de cunoaștere, dreptate și sfințenie. Dar care este verdictul lui Pavel asupra umanității căzute?

„Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.” (Rom. 3:10,11). De la începutul revelației biblice, Scriptura comunică cât de mult păcatul s-a atins de natura umană: “Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6:5). Caracterul holistic al păcatului se vede în orice intenție, îmbibată de un rău continuu. Cu siguranță, Dumnezeu Și-a revărsat lumii harul Său, căci El împiedică păcatul să izbucnească în plină forță. Toți oamenii, chiar și cei fără Scriptură, „L-au cunoscut pe Dumnezeu” prin revelația Sa în natură (Romani 1:20–21), iar conștiința lor mărturisește legea Lui (2:14–15). Prin urmare, Dumnezeu menține o măsură de dreptate în această lume și permite oamenilor să continue să urmeze sarcini umane obișnuite (Geneza 9:1–7). Dar toate acestea nu fac niciun bine spiritual ființelor umane păcătoase. Deși păcătoșii nerăscumpărați pot face multe lucruri care în exterior se conformează legii lui Dumnezeu, otrava păcatului i-a lăsat incapabili să facă ceva care este cu adevărat plăcut lui Dumnezeu. Pavel vorbește clar despre acest punct în Romani 8:7,8: “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu.” Nu este, deci, de mirare că Domnul nostru a spus: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

În al doilea rând, blestemul păcatului s-a extins și asupra ordini create. După cum am menționat mai sus cu privire la Geneza 3, pământul, care în grădina Edenului a dat roade din belșug, acum își dă roadele în mod negeneros și inconsecvent. Corpul uman, creat pentru a lucra și a se reproduce în reflectarea Creatorului său, acum lucrează cu sudoarea frunții și dă naștere în agonie. Se îmbolnăvește, devine slab, moare și se descompune. Totuși harul este operativ și aici. Psalmistul ne amintește că “cerurile spun slava lui Dumnezeu, și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.” (Ps. 19:1). Dar în cuvintele încurajatoare din Romani 1:18, Pavel ne spune ce mai declară cerurile: “mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înădușă adevărul în nelegiuirea lor.” Creația însăși mărturisește despre mânia și judecata lui Dumnezeu. Mai târziu, în Epistola către Romani, Pavel compară starea creației cu starea unei femei în travaliu, sintetizând astfel temele pe care le-am observat în Geneza 3. “Căci firea a fost supusă deșertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o … Dar știm că, până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă durerile nașterii.” (Rom. 8:20, 22). Când contemplăm inundațiile, incendiile, secetele, tornadele, cutremurele și uraganele care devastează acest pământ, trebuie să ne amintim că această lume nu este așa cum a creat-o Dumnezeu să fie. Mânia și blestemul Lui sunt grele asupra ei.

La începutul acestui articol, capitolul 2 al cărții Evrei, după ce a reflectat la crearea ființelor umane de către Dumnezeu, ne-a reamintit că “totuși, acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse.” – Evrei 2:8. Și chiar așa este. Desigur, nu trebuie să uităm niciodată că punctul principal al capitolului 2 din Evrei este următorul: “dar pe Acela care a fost făcut pentru <<puțină vreme mai prejos decât îngerii>>, adică pe Isus, Îl vedem” (v. 9), așa cum nu trebuie să uităm niciodată că motivul pentru care Pavel în Romani 8 discută despre suferința creației este că aceasta suferă „cu nădejde” (v. 20). Strigătele creației și necazurile omului nu sunt sfârșitul poveștii. Ci întocmai tragicele capitole anterioare ale acestei povești, ne permit să înțelegem glorioasele capitole finale.

David VanDrunen, Ligonier

Sursa foto: Photo by Calvin Craig on Unsplash