Răutatea în straie de duminică: o radiografie a bârfei (3)

Bârfa înseamnă a te bucura de falimentul altuia. Înseamnă să privești la ceea ce (tu, cel puțin) percepi ca fiind degradarea morală a semenului tău și să te delectezi, să îți găsești plăcerea în ea. Să oferim un exemplu, pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare. Ai auzit despre o familie care are probleme. Poate că relațiile dintre soț și soție se deteriorează, iar cei doi sunt în pragul divorțului. Care va fi reacția? Suni la o altă familie din adunare. Pretexte sunt: chiar atunci îți amintești că ai nevoie de cartea pe care le-ai împrumutat-o. La finalul conversației (artificiale, cum altcumva?) care s-a creat, întrebi: „ai auzit de familia X?” Dintr-o dată, conversația de plastic devine vie, prinde viață. Persoana apelată ar dori detalii. Chiar dacă nu le cunoști, imaginația ta va prinde aripi. Vei umple, fără remușcări, toate spațiile goale. Vei sugera care sunt cauzele acestei probleme. Vei arăta că tu bănuiai, cu mult timp înainte, că se va ajunge aici și vei interpreta cu pasiune toate detaliile istorice care indicau această direcție. Vei conchide că situația este fără de ieșire. A, da, era să uit! Vei adăuga și că îți pare rău. În tot acest timp, o senzație de plăcere te va învălui. Te va îmbăta până la sufocare.

De prisos să mai adaug că bârfa are de-a face nu doar cu degradarea morală, cu păcatul celui bârfit, ci și cu nenorociri care pot să îi se întâmple. Astfel, putem ajunge să bârfim boala, falimentul, impasul financiar al altei persoane. Evident, nici cei mai înrăiți bârfitori nu se pot bucura direct de răul cuiva. Tocmai de aceea, în astfel de situații, vom analiza cauzele care au condus la necazul respectiv și vom conchide că păcatul le-a pricinuit căderea. Orice necaz al celui bârfit este pentru noi expresia judecății divine care s-a pogorât peste el. Ne facem că nu mai auzim cuvintele Domnului nostru: „Credeți că erau mai păcătoși?” (vezi Luca 11). Răspunsul Lui era un „nu” apăsat. Al nostru este „da.”

Iată cât de detestabilă este bârfa! Ce spune despre noi faptul că suntem în stare să ne bucurăm de căderea sau de tragedia altuia? Suferința sau falimentul moral al semenilor ne produce plăcere. O plăcere vie, motiv pentru care cuvintele bârfitorului erau comparate în Proverbe cu prăjiturile. De ce simțim această plăcere? Simplu, pentru că ne simțim superiori. Dacă tragedia aceasta l-a lovit pe X și nu pe mine, este din pricină că eu sunt mai bun, mai curat, mai moral. La fel, falimentul moral al lui X mă face să mă simt mai bun. El a căzut, eu sunt în picioare!

Oare ce ar fi dacă, în loc de bârfă, am trece situația respectivă pe lista noastră de rugăciune și ne-am pune pe genunchi? Ce s-ar întâmpla dacă, în loc să vorbim cu alți oameni, am vorbi cu Dumnezeu? Ne-am mai simți liberi să rostim aceleași cuvinte? De ce răul și falimentul altuia nu generează mai degrabă plâns decât plăcere? Cât de străină este atitudinea noastră față de atitudinea Domnului nostru și față de spiritul Scripturilor, în general.

Să pomenim și faptul că bârfa nu apare niciodată singură. Ea se hrănește cu un alt păcat: mândria. Începe prin a se hrăni din el, pentru ca mai apoi să îi devină hrană. Bârfesc pentru că mă socotesc superior, iar faptul că bârfesc îmi alimentează superioritatea. Dar bârfa mai este detestabilă pentru că este rudă apropiată cu un alt păcat, la care vom trece acum: invidia!

Bârfa nu are ca obiect doar falimentul și nenorocirile altuia, ci și bunăstarea sau succesul lor. Răul și suferința cuiva ne plasează automat într-o poziție de superioritate. Acolo lucrurile sunt clare de la început. Ce se întâmplă însă atunci când noi ne aflăm într-o poziție de inferioritate? În primul rând, se instalează invidia. Sentimentul că am fost nedreptățiți și că noi ar fi trebuit să ne aflăm în poziția respectivă. Invidia este însă un păcat chinuitor. Singurul păcat care nu produce plăcere, ci aduce chin de la început până la sfârșit. Cum elimini acest chin? Cum transformi succesul și belșugul celuilalt în bucuria și plăcerea ta? Există calea lui Hristos care ne cheamă ca, în lepădare de sine, să punem interesele și binele celorlalți mai presus de interesele noastre. Prea puțini vor alege însă această cale. Faptul că ar putea să se bucure de binele celuilalt nici nu le trece prin cap. Ei vor apela la o metodă diferită, pentru a transforma invidia produsă de succesul chinuitor al celuilalt în plăcere personală: bârfa!

Într-un astfel de context, bârfa devine un exercițiu sinistru al defăimării, al în-tinării celuilalt, adică al cufundării binelui lui în mocirlă. Folosind o imagine plastică: dacă nu am reușit să îmi vopsesc casa la fel de frumos ca el, singurul lucru care mi-a rămas este să arunc o pleașcă bună de noroi pe fațada lui. Dacă a luat note mai mari ca noi la examene, îl bârfim pentru că a copiat. Dacă e mai citit decât noi, îl bârfim pentru că, precis, cheltuie banii aiurea pe cărți. Uneori, dacă nu reușim să terfelim succesul omului respectiv, mai fabricăm câteva insuccesuri care să îi anuleze succesul prezent. Acordăm proporții gigantești oricărui defect. E citit, dar e chior. Are casă frumoasă, dar e cocoșat. Le inventăm sau scotocim prin istoria persoanei respective. E director acum, dar știu eu că a atunci când era mic avea hainele cârpite.

Mai devreme ne-am întrebat ce spune despre noi faptul că nu putem să plângem pentru ceilalți, ci ne bucurăm de răul lor, care ne produce plăcere? Acum mă întreb ce spune despre noi faptul că nu putem să ne bucurăm cu semenii noștri, ci plângem de necaz la vederea binelui lor, suntem chinuiți de invidie și îi târâm în noroi, prin bârfă? În lumea lui Dumnezeu, în lumea bisericii, ar trebui ca fiecare bucurie să crească, pentru simplul fapt că e împărtășită. Noi, din păcate, trebuie uneori să le ascundem, ca să nu dăm prilej…

Voi mai adăuga o dimensiune a bârfei, dimensiune care ne ajută să o vedem în toată negreala ei. Bârfa înseamnă și lipsă de curaj. Deși îl cunosc, deși se ivește prilejul, nu am curajul să mă duc să îi spun lui X ceea ce cred că nu este bine, așa că voi spune altcuiva. Îl voi lovi, dar nu pe față, direct. Îmi lipsește tăria de a face acest lucru. Așa că voi spune persoanelor dispuse să mă asculte. Voi evita cu orice preț spațiul public. În momentul în care o bârfă ajunge în spațiul public, valoarea ei scade considerabil. Se mai oferă o perioadă la reducere, după care expiră. Bârfa înseamnă, printre altele, lipsa curajului de a exprima public o opinie. Așa că o voi face doar într-un mediu controlat. Acolo unde știu că voi fi întâmpinat de voci aprobatoare. Acolo unde știu că nu voi fi contrazis. Bârfa preferă întunericul sau, cel puțin, ambiguitatea. Lumina soarelui îi arată adevărata față și îi anulează efectul. Bârfa oferă participanților senzația că sunt în control, că au putere, dar tocmai angajarea într-un asemenea demers ilustrează lipsa tăriei.

O altă dimensiune care aduce la lumina fața schimonosită a bârfei este gratuitatea ei. În acest sens, bârfa este un soi de hobby, de pasiune pentru timpul liber. Orice păcat este nelegiuire și este oribil înaintea lui Dumnezeu, oricât de mult am încerca să îl justificăm. Totuși, așa cum spune și cartea Proverbelor, parcă ne vine mai ușor să înțelegem și să iertăm un om care fură, mânat de foamea cruntă care îi roade stomacul. Bârfa este însă oribilă, pentru că este lipsită în totalitate de această dimensiune a necesității, a oricărei forme de pragmatism. Nu trebuie să bârfim. Bârfim pentru că ne place! Tocmai de aceea, bârfa se instalează în momente de relaxare. Poate fi vorba despre un grătar, un concediu sau pauza dintre feluri la o nuntă. De pildă, bârfa va fi intens temperată sau chiar se va stinge cu totul în momente de încercare și de suferință. Nimeni nu va bârfi peste patul prietenului său plin de cabluri și furtunuri la terapie intensivă, dar nici în contextul unei înfrângeri personale. Astfel de momente sunt incompatibile cu bârfa, pentru că ne amintesc cât de mici, cât de neînsemnați și nevrednici suntem.

Voi pune punct aici acestei radiografii. Am încercat să arăt adevărata față a unui obicei socotit respectabil, dar care, în fața lui Dumnezeu, este un păcat respingător. Bârfa ne produce multă plăcere, dar trebui să realizăm că nu este plăcerea cerului. În cer nu va mai fi bârfă. Iată deci că avem o problemă. Nu ne potrivim cu locul pentru care pretindem că ne pregătim. Adeseori ne plângem că din adunările noastre lipsește acea „atmosferă cerească…” Ne rugăm să se creeze „o atmosferă cerească.” Să recunoaștem însă că avem o problemă: ne rugăm pentru o atmosferă cerească în sanctuarul bisericii, dar, în curtea bisericii, ne bârfim ca în iad. Nu putem să ne purtăm ca în iad, pentru ca mai apoi să așteptăm îngerii și puterea Duhului în închinarea bisericii. Nu putem să trăim o viață de bârfă, cu așteptarea ca îngerii să vină și să ne ducă la final în sânul lui Avraam. Să alegem înțelept.