Două abordări diferite ale principiului pro-viață

Vorbitorii de limbă engleză folosesc două cuvinte cu referire la “indiferență”: ambiguitate și ambivalență. Dar dacă vei consulta un dicționar, niciunul dintre cele două nu exprimă pe deplin lipsa sentimentelor. Ambivalență înseamnă “sentimente amestecate”, în timp ce ambiguitate semnalează “lipsa clarității”. 

Parte a confuziei se datorează faptului că deseori ne confruntăm cu ambele. În cazul sentimentelor amestecate, poți deveni indiferent pentru a-ți putea confrunta ideile paradoxale sau conflictuale. În cazul incertitudinii, poți deveni indiferent pentru că nu-ți poți recunoaște sentimentele clare cu privire la ceva. Iar când ne simțim copleșiți sau incerți, adesea este cel simplu să ignorăm orice fel de sentiment. 

Cu toate acestea, mi se pare că a învăța să trăiești cu ambivalența ideilor și sentimentelor conflictuale reprezintă o necesitate pentru maturitatea spirituală – în special într-o eră în care dezbaterile sunt violente și controversele sunt abundente. 

Recent am recitit cartea Plângerile lui Ieremia și am fost uimit de ambivalența profetului Ieremia. Relatând asediul babilonian asupra Ierusalimului din anul 586 î.Hr., întreaga carte este plină de emoții, realități crunte și adevăruri aparent diferite. 

De-a lungul multor ani, poporul Israel s-a răsculat împotriva lui Iehova, neîmplinind poruncile Sale: “când sunt călcați în picioare toți prizonierii unei țări, când se încalcă dreptatea unui om înaintea feței Celui Preaînalt, când un om este nedreptățit…” (Plângerile lui Ieremia 3:34-36). Ierusalimul hotărăște să cedeze în fața dușmanului. Asediul e atât de greu încât femeile sunt împinse să-și mănânce proprii copii (Ieremia 19:9) ca un mod de a supraviețui (Plângerile lui Ieremia 2:20). 

De-a lungul cărții, Ieremia vorbește despre agonia poporului și a sa. 

El recunoaște că au adus singuri această nenorocire peste ei – dar și imploră mila Domnului, susținând că pedeapsa aceasta e mai mult decât pot ei duce. Asemănând Ierusalimul cu o femeie compromisă, el vede dușmanul profitând de pe urma acestei femei. Ea a avut încredere în oamenii care au înjosit-o și abuzat-o, care i-au provocat durere și suferință. 

Totuși, ce mi se pare mie interesant, e că dacă ar fi cineva neprihănit în această situație – dacă ar fi cineva care să pronunțe judecata Domnului asupra Israelului cu o viziune dreaptă și singulară – acela ar fi Ieremia. 

În mod constant, el și-a avertizat poporul că nimicirea vine – și a fost persecutat pentru asta. Nu vedem în Plângeri nici cel mai mic aer de triumf. Nu e niciun “Ți-am zis eu!”, niciun “Uite, ce ai făcut!” sau “Ei bine, asta primești dacă iei anumite decizii.”.

Unul dintre motivele pentru care plângerea lui Ieremia este atât de puternică este că nu are ca ultim scop atribuirea vinei. Scopul Plângerilor lui Ieremia este de a recunoaște vina și de a implora mila lui Dumnezeu. Deci, mai mult decât a arăta cu degetul către alții, Ieremia se numără printre ei, mărturisind păcate pe care el nu le-a comis. Rezultatul e un răspuns omenesc profund, complex și umil. E de asemenea ambivalent, plin de o mulțime de sentimente conflictuale: jale, vinovăție, rușine, pocăință, dor, credință și speranță.

Abilitatea lui Ieremia de a trăi în două realități aparent diferite e una dintre principalele calități cheie deținute de o minte și un suflet matur. În cartea sa, Surprised by Paradox, Jen Pollock Michael spune:

“Permiterea existenței unor paradoxuri nu reprezintă o abordare deficitară a înțelegerii teologice. În mod contrar, permite o teologie solidă, una plină de venerație, care nu doar Îl privește pe Dumnezeu ca fiind cel mai minunat, dar trezește și în noi dorința… de a-L vedea așa cum este.”

M-am gândit la toate astea în lumina informațiilor apărute în cazul lui Lou Dobbs – care are potențialul de a-l răsturna pe Roe v. Wade , cazul de referință al Curții Supreme care a consacrat avortul (inclusiv avortul electiv) ca drept constituțional. Mulți dintre cei pro-viață au privit această decizie nedefinitivată ca fiind răspunsul rugăciunilor, pledoariilor și dorințelor politice din ultimele decenii. 

Dar alte răspunsuri au fost mai complicate, și îndrăznesc să spun, ambivalente. 

Luați în considerare aceste cuvinte, scrise anonim, de un pastor pro-viață a cărui fiică a rămas însărcinată în urma unui viol: 

“Sunt multe femei, creștine și necreștine deopotrivă, care au ales să păstreze viața bebelușului nenăscut, cu propria autonomie, care nu simt euforia mișcării politice pro-viață, chiar dacă multe dintre ele cred cu tărie că singura decizie înțeleaptă e mereu viața. Mulți cred în forme de legislație care să conducă femeile către decizia corectă, dar ele nu sunt în parada victoriei cu politicienii, activiștii, și moraliștii care cred că a avut loc o mare cucerire.”

Creștinii pro-viață care se simt nehotărâți în ce privește decizia Dobbs, nu sunt indiferenți. Ei nu văd avortul ca fiind ceva ambiguu sau neclar. În fapt, pentru mulți dintre ei, lucrurile sunt extrem de clare. Ei înțeleg că trebuie să continuăm efortul pentru legile și ecosistemele sociale care susțin viața. Trebuie să valorificăm atât femeile, cât și copiii nenăscuți. 

Dar chiar și când recunosc ce e clar, ei mai recunosc că această claritate nu e totuna cu simplitatea. Astfel, ei trăiesc ambivalența momentului, îmbrățișând o multitudine de răspunsuri. 

Durere pentru viețile pierdute. Fericire pentru cele salvate. Rușine pentru că adesea adoptăm mijloace lumești pentru a ne atinge scopurile. Furie pentru misoginismul care ajunge și la amvoane și la cele mai înalte oficii din zonă. Susținerea eforturilor pentru construirea unei societăți drepte care valorifică viața omului din pântecele mamei, până la mormânt. Și da, chiar și îngrijorarea față de legile statale care nu vor fi scrise destul de atent încât să protejeze viețile femeilor. 

Ca Ieremia, trebuie să recunoaștem că toate aceste sentimente și realități diferite pot fi adevărate în același timp. Trebuie să menținem tensiunea, refuzând să optăm pentru o rezoluție ușoară oferită fie de triumfalism, fie de apatie. 

Trebuie, de asemenea, să recunoaștem că facem parte din ceva mai mare decât noi. Pentru că așa cum reprezenta un adevăr pentru femeile Ierusalimului, distrugerea copiilor e adesea rezultatul unor păcate mai mari, la nivel comunitar. 

Din fericire, credincioșia lui Dumnezeu e mai mare decât complicitatea noastră. În timp ce Plângerile lui Ieremia modelează ambivalența, mesajul principal este despre o speranță clară.

“Când își aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine”, spune Ieremia. “Iată ce mai gândesc în inima mea și iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață. Și credincioșia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3:20-23) 

Dacă mărturia creștină publică depinde de abilitatea noastră de a conserva anumite poziții morale – sau chiar abilitatea noastră de a le respecta – atunci, ar fi într-adevăr o mărturie slabă. Mărturia noastră publică nu se bazează pe convingerile noastre neclintite. 

Mai degrabă, o distinctă mărturie creștină publică subliniază în mod constant credincioșia Domnului, și nu deficiențele morale. Și făcând asta, ne învață că putem alege lucruri grele, contraintuitive, datorită identității Sale. 

Pastorul anonim – a cărui fiică a ales viața bebelușului, în ciuda violului – a continuat să descrie puterea acelei decizii. “[Aceste femei] au găsit în ele însele o umanitate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, jertfitoare, îndrăzneață, care împuternicește. Ele au ales să aibă un bebeluș, să aducă pe lume o nouă făptură. Din vidul lor, au format ceva nou.” 

Ce descrie aici e calea crucii. E calea suferinței, a sacrificării unei vieți pentru o altă viață. E calea lui Isus, e calea lui Ieremia. 

Istoria ne spune că Ieremia a suferit cu poporul său. Nu a fost scutit sau dus într-un loc sigur. Nici măcar nu a fost printre rămășița dusă în Babilon, cu promisiunea că urmașii ei se vor întoarce (Ieremia 29:10-11). În schimb, Ieremia a fost închis la Ierusalim, ținut prizonier de babilonieni, în cele din urmă dus cu forța în Egipt de către conaționalii lui. Și acolo, ni se spune, a murit. 

Ieremia a murit în exil fără o rezoluție clară a poporului Israel. A murit precum a trăit, în ambivalență – recunoscând și ce a fost promis și ce trebuia să se împlinească. 

Dar el a murit cu o speranță. A murit crezând, 

“‘Domnul este partea mea de moștenire’, zice sufletul meu, ‘de aceea nădăjduiesc în El.’ Domnul este bun cu cine nădăjduiește în El, cu sufletul care-L caută. Bine este să aștepți în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângerile lui Ieremia 3:24-26)

Hannah Anderson, Christianity Today

Sursa foto: Photo by Laura Fuhrman on Unsplash