Ce ne facem cu suferința?

Peterson s-a concentrat pe meditația lui Cain asupra nedreptății percepute în legătură cu sacrificiul său respins. El a descris păcatul ca „având o dorință” pentru Cain și, atunci când a fost invitat înăuntru de acesta, s-a unit cu el pentru a produce amărăciune și resentimente. Ideea lui Peterson era că toți avem de ales în ceea ce privește răspunsul nostru la nedreptate, reală sau percepută, iar acest răspuns va da întotdeauna roade, fie într-un mod benefic, fie într-un mod distructiv. Cain a ales să semene vânt și să culeagă furtună, fapt care a culminat cu uciderea fratelui său.

Așadar, a întrebat Peterson, ce ne spune obiectivul nostru comun despre răspunsul potrivit la suferință, „sacrificiul potrivit”? Este recunoștința. Recunoștința este jertfa lui Abel în credință, o decizie de a alege împotriva amărăciunii, chiar dacă nu este justificată de dovezi. Având în vedere realitatea păcatului din această lume, una pe care realismul crud al lui Peterson o recunoaște ca fiind brutală, nu există nicio îndoială că avem cu toții motive să fim amărâți în legătură cu suferința noastră. Dar Cain ne arată pericolele acestei căi. Alternativa este să facem un act de credință, să credem că recunoștința în loc de amărăciune are o valoare mai mare și că, în mod misterios, ne face viața mai bună.

Peterson a abordat atât viziunea psihologică, cât și pe cea religioasă asupra recunoștinței. El a descris o metodă comună de tratare a fobiilor în experiența sa clinică, care constă în a ajuta pacientul „să privească la obiectul de care îi este frică și astfel să devină mai curajos”. Recunoștința implică această decizie psihologică de a te ridica și de a înfrunta suferința din viața ta. Subliniind însă nivelul spiritual mai profund, Peterson a declarat că exemplul suprem de alegere a recunoștinței în locul amărăciunii în fața unei suferințe de nedescris este cel al Răstignirii și Învierii. Rodul născut din dăruirea de sine a lui Hristos, din iubirea față de Tatăl Său, fără nicio urmă de resentiment față de persecutorii Săi, nu a fost nimic mai puțin decât însăși viața veșnică.

Ceea ce mi s-a părut semnificativ este faptul că acest canadian cu o minte serioasă, celebru pentru faptul că a subliniat realitatea maturității și necesitatea de a crește și de a îmbrățișa responsabilitatea, a adoptat un răspuns la suferință care este uimitor de copilăresc. Recunoștința, în esența sa, este o postură de dependență, o recunoaștere a lipsei de control și o orientare către un altul de la care primești totul ca pe un dar. Copiii nu au o conștiință de sine care să-i stimuleze să muncească de teama unei viitoare catastrofe. Copiii nu meditează asupra rănilor. Copiii își deschid brațele și inimile pentru a primi și răspund cu iubire celor care le dau fără măsură.

Acest lucru nu înseamnă că maturitatea și recunoștința sunt opuse. Ideea este că adevărata maturitate apare atunci când perseverăm în răspunsul încrezător al recunoștinței chiar și în fața nedreptății și a încercărilor. În amestecul de limbaj rațional, retoric și religios folosit de textele noastre culturale fundamentale, precum și în povestea pe care o spune Peterson, există loc pentru ambele.

În ultimă instanță, deci, „Fii recunoscător în ciuda suferinței tale” (regula nr. 12 din Dincolo de ordine: 12 reguli suplimentare pentru viață) înseamnă „să te străduiești să accepți ca pe un destin al tău efortul de a menține o poziție morală înaltă… în ciuda faptului că ai motive bineîntemeiate să fii amărât și răzbunător”. Pe măsură ce intrăm în meditația asupra Patimilor în ultima săptămână de dinainte de Paști, această postură copilărească de recunoștință în figura lui Hristos suferind este ceva ce putem îmbrățișa cu toții.

Un text de Sarah Negri pentru Acton Institute