„Misecuvinismul” în spațiul evanghelic

Se petrece același lucru care se s-a petrecut în capul oricărui lider care și-a pierdut dreapta cumpănă, care n-a mai dat socoteală nimănui, care iese din structurile de autoritate necesare, fie el creștin sau păgîn: misecuvinismul[1]

[1] https://psihoteca.ro/sentimentul-exagerat-de-entitlement-sau-misecuvinismul/

Aceeași secvență de gînduri s-a petrecut în capul lui David, cînd a hotărît că nu se mai duce la război în vremea în care toți împărații mergeau la război. (2 Samuel 11:1)

Atunci David a hotărît în mintea lui că a slujit prea mult și că merită o răsplată specială pentru un om ales ca el, a considerat că își făcuse datoria, că lui i se cuvine o pauză binemeritată, că el are drepturi suplimentare față de ceilalți, că el are voie să facă ce altora le fusese interzis, că este superior tuturor, pentru că are achiziții, CV, realizări, este lider, conducător, rege și toată împărăția, cu tot ce este în ea, este a lui.

Aceleași procese mentale se desfășoară în mintea fiecărui lider care își pierde contactul cu realitatea, care nu se mai supune niciunei autorități superioare funcției sale, care își ontologizează statutul. Dacă privim în biografiile tîrzii ale liderilor care au căzut, observăm că au pus pe umerii altora poveri pe care ei înșiși nu le-au mai ridicat nici cu degetul mic; au vorbit frumos despre sarcini pe care nu le-au mai purtat; au proferat lozinci despre adevăruri pe care nu le-au mai crezut nici ei; au  descris obiceiuri pe care nu le-au mai practicat.

De o vreme încoace în lumea evanghelică ies de sub preș scandaluri noi și se trage cortina de peste viața unor celebrități ale amvonului. Probabil cel mai răsunător a fost scandalul cu Ravi Zacharias, dar acesta se înscrie într-o linie mai lungă. Nici patria noastră n-a fost scutită de astfel de istorii.

Ce putem învăța din acestea?

Niciunul dintre noi nu sîntem scutiți de aceste ispitiri. Niciunul dintre noi nu stă prin puterile lui în picioare, niciunul dintre noi nu este invulnerabil la tentațiile minții (chiar dacă vom fi fost obișnuiți cu subtilitățile spiritului) și la pulsiunile cărnii, chiar dacă sîntem în pragul senectuții. Scriptura ne avertizează: „Cel ce CREDE că stă în picioare să ia seama să nu cadă!”

Ce este misecuvinismul?

Este un lanț de gînduri venit direct din iad prin care cel înșelat consideră că ce altora le este interzis lui i se cuvine din pricina unor merite, calități, performanțe, din cauza celebrității, credibilității cîștigate în timp.

Cauzele?

1. O antropologie deformată. Dacă vorbim de teologi, păstori, de lumea evanghelică, unii chiar iau în serios etimologia termenului „ordinare”. Ei sînt ordinați, adică trecuți într-un alt ordo, într-un alt ordin, și acesta este înțeles ontologic. De aceea vorbim de ontologizarea funcției. Enoriașii sînt într-un ordo, ordinații sînt într-un alt ordo (ordin). Ordinatul este, în consecință, superior ca statut celor pe care îi păstorește (și asta crede că îi dă dreptul să devină ordinar). Am mai scris despre această eroare fundamentală de teologie aplicată vreme în urmă[1]. Termenul biblic este hirotonire. Acesta este termenul corect care arată faptul că cel care este pus pentru o vreme în poziție de vizibilitate este doar un slujitor al celorlalți, nicidecum satrapul, stăpînul, cel care dă ordine, cel care are drepturi suplimentare. Domnul ne-a arătat prin propriul exemplu, prin spălarea picioarelor ucenicilor, care este esența slujirii pastorale. Sîntem la picioarele turmei, nu peste turmă, iar turma este a Lui, a Marelui Păstor, nu a noastră, pentru a dispune de ea, pentru a ne folosi de cei care sînt sub ocrotirea noastră. Am întîlnit argumente de aceste fel: „ea, amanta, este răsplata mea cea foarte mare pentru slujirea grea pe care o fac Domnului cu o nevastă depresivă și gîlcevitoare… Dumnezeu mă va înțelege!”

[1]     https://mariuscruceru.ro/2013/02/05/ordinare-sau-hirotonie/

2. O amartiologie (doctrină despre păcat și har) stricată. Sîntem mîntuiți prin har, nu prin fapte. Da, așa este! Și dacă facem fapte nenorocite? Atunci Dumnezeu are în job-description-ul Dînsului să ne ierte, să treacă cu vederea, să nu ia seama. Dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta. Texte precum Romani 6 sînt trecute cu vederea („oare ce vom zice? Să păcătuim ca să se înmulțească harul?”). Iată argument: „Ce, David n-a căzut, n-a păcătuit? Și totuși îi recităm psalmii! Dumnezeu iartă, ridică, El are har. David a sfîrșit prin a fi numit om după inima lui Dumnezeu!”. Cel care ajunge să se atingă de bunul altuia, femeia altuia, să treacă limitele impuse de elementarele 10 porunci, trebuie să își fi creat deja o imagine defectă despre Dumnezeu Însuși și modul în care Acesta acționează în sfințenia Sa față de păcat. Urmează cea mai groaznică alunecare a minții: idolatria.

3. O teologie (în sens propriu) idolatră. Idolatria este în esență înlocuirea lui Dumnezeu cel adevărat, care Se descrie pe Sine prin revelație în Sfînta Scriptură cu orice altă imagine deformată de mintea noastră cu totul coruptă. Un (dumne)zeu Sfînt, dar care nu este și Dragoste este tot idolatrie. Un (dumne)zeu-Dragoste, care nu este de trei ori Sfînt este tot idolatrie. Un (dumne)zeu legalist, un (dumne)zeu tolerant și mai puteți continua voi, este tot un amărît de zeu, care poate fi pus oriunde vrei tu, poate face ce vrei tu, dar care n-are brațe să intervină, n-are urechi să audă, n-are ochi să vadă ticăloșia.

Cel mușcat de misecuvinism ajunge să Îl înlocuiască pe Dumenzeul Scripturilor cu el însuși. Iată raționamentul său:

– Sînt special, iubit al Domnului, fiul lui Dumnezeu, un fel de semi-zeu, deci îmi permit. Chiar Dumnezeu Însuși îmi permite.

– Îmi permit, pentru că mă pot ascunde mai bine și nimeni nu mă va prinde. Sînt deștept și mă voi ascunde mai bine decît alții au făcut-o. Sînt aproape atotputernic.

– Și dacă mă va prinde cineva, ceilalți nu vor crede, pentru că am credibilitatea deja cîștigată și celebritatea mă va acoperi. Este cuvîntul meu contra cuvîntul lor, cuvîntul ei…

Și așa mai departe… pînă într-un punct cînd Adevăratul Dumnezeu intervine și răstoarnă mesele constructelor noastre mentale, pînă cînd Cel care se numește pe Sine Adevăr trage draperiile de pe viețile noastre și atunci idolii cad.