Read it Later
You did not follow anybody yet.

Al doilea conservator exemplar este Marcus Aurelius Antoninus, împăratul stoic. L-am citit cu seriozitate în primii ani ca soldat, când stăteam adesea singur pe o dună de nisip, deșertul lipsit de copaci întinzându-se până la munții cei neîmblânziți; o scenă adecvată, deoarece “Gânduri către sine însuși” lui Marcus Aurelius a fost îndrăgită de soldați de-a lungul secolelor, printre ei aflându-se John Smith la Jamestown și Gordon la Khartoum.

Despre Marcus Aurelius am corespondat cu Jay Nock – acel puternic individualist și eseist – în ultimul an al vieții sale. “Lumea nu a mai văzut pe nimeni altul ca el de atunci”, a scris Nock despre Marcus Aurelius, în eseul său “The Value of Useless Knowledge” (Valoarea cunoștințelor inutile – n.t.), “iar lauda sa este pentru totdeauna. Și totuși, abia își dăduse ultima suflare și țesătura socială putredă a Romei s-a dezintegrat, iar imperiul s-a făcut țăndări.”

Marcus Aurelius vorbește de frumusețea unei smochine coapte care tremură, gata să plesnească; m-am aventurat să îi sugerez lui Nock că acest pasaj din “Gânduri către sine însuși” ar putea indica o anumită fascinație pentru decadență. Nock a respins ideea. Oricare ar fi adevărul, Împăratul a trăit într-o epocă decadentă, înconjurat de corupție, astfel că, în cuvintele sale, era necesar să “trăiești ca și cum ai fi într-o călătorie” (Gânduri către sine însuși, X.14, Humanitas), izolat de intimități. În zilele noastre, de asemenea, conservatorii văd în jur o lume denaturată.

Efortul eroic al lui Marcus Aurelius a fost ceea ce a păstrat Romanitas, acel sistem măreț de lege, ordine și cultură. Dacă a eșuat – chiar și cu soția sa, chiar și cu fiul său -, totuși a lăsat un exemplu de integritate care a rezistat, la fel ca statuia ecvestră a acestuia din Capitoliu, până în zilele noastre. Dupa cum spune Nock: “Cancerul cerșetoriei, a subvențiilor, a birocrației și centralizării a slăbit într-atât gazda, că la moartea lui Marcus Aurelius nu mai era destulă putere de producție pentru plătirea cheltuielilor.” Optzeci de ani de domnie antonină eficientă “nu a putut împiedica populația romană de a degenera în lepădături, ființe umane fără valoare, vicioase, demne de dispreț. Putem face comparații și analogii pană la sfârșitul secolului al XX-lea.” (Nock, apropo, a scris un eseu admirabil despre conservatorism, care nu a fost retipărit, din câte știu: modelul său conservator este Lucius Cary, Lord de Falkland, mediatorul dintre Charles I și Parlament).

Lecția pe care am învățat-o de la Marcus Aurelius este performanța datoriei. Luați acest pasaj din cartea sa – împăratul fiind într-o campanie dificilă pe Dunăre când a scris aceste rânduri: “Dimineața, când abia te trezești, să ai la îndemână acest gând: <<Mă trezesc ca să desfășor activitățile specifice omului; și sunt nemulțumit dacă merg să împlinesc treburile pentru care m-am nascut și în vederea cărora am venit pe lume? Sau sunt destinat a mă încălzi sub pături, stând întins în pat?>>” (Idem., V.5). Cu această mustrare mă oțeleam în diminețile de decembrie în satul meu strămoșesc.

Oricine se luptă împotriva sorților de izbândă pentru apărarea lucrurilor nepieritoare este un urmaș a lui Marcus Aurelius.

Sărim șaisprezece secole pentru a-l întâlni pe al treilea conservator, Samuel Johnson. Acest moralist de neuitat și critic este reprezentat uneori ca un bigot impetuos; de fapt, omul politic Johnson a fost un om rezonabil, moderat , un campion generos al ordinii, grabnic în a susține autoritatea dreaptă, dar suspicios față de puterea necontrolată. Era, în același timp, prietenul și adversarul lui Edmund Burke. Gândurile sale despre Whigs și Tories, scrise în 1781, îi dezvăluie caracterul rezonabil:

“Un Tory și un Whig înțelept, cred eu, vor cădea de acord. Principiile lor sunt aceleași, deși felul lor de gândire este diferit. Un Tory superior face guvernarea neinteligibilă – se va pierde în nori. Un Whig violent face guvernarea impracticabilă; el își dorește să dea atât de multă libertate oamenilor, încât nu mai rămâne putere pentru a-i guverna. Prejudecata unui Tory este în favoarea structurilor consacrate; prejudecata unui Whig este pentru inovație. Un Tory nu-și dorește să acorde mai multă putere reală guvernului, ci ar dori ca guvernul în cauză să capete mai multă reverență. Apoi, diferă și în ceea ce privește Biserica. Un Tory nu este în favoarea acordării de mai multă putere legală clerului, ci îsi dorește ca aceștia să aibă o influență considerabilă, fondată pe opinia oamenilor. Un Whig își dorește limitarea clerului și supravegherea cu gelozie îngustă a acestuia.”

În acest moment este de folos să ne amintim că, la origini, cuvântul “conservator” presupunea o atitudine moderată, o încercare de a găsi o cale de mijloc între extreme. Aceasta a fost misiunea lui Falkland și – uneori – a lui Johnson.

Pe Johnson l-am citit la Behemoth University, numită de unii Michigan State University. (Era un colegiu agricultural cand m-am înscris acolo). În morală, simțul sănătos al dr. Johnson mi-a fost sprijin de nădejde, iar Rasselas m-a învățat mult mai multe despre ființele umane și deșertăciunile lor decat m-a învățat Candidul [lui Voltaire].

Russell Kirk, The Heritage Foundation, 1986

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close