Cu ce mai poate fi asemănată creșterea unui copil?

Am crescut doi copii, care acum sînt căsătoriți. Anul trecut am devenit bunici. Cînd s-au făcut aceștia mari și ne-a mai făcut Dumnezeu un dar, pe Noah, am crezut că știm atît de multe lucruri despre educația copiilor, încît acum va fi mult mai ușor.

N-a fost să fie așa! Fiecare copil este cu totul diferit. Aceeași doi părinți, dar altă moștenire genetică, altă spirală a ADN-ului, alte înclinații, alte pulsiuni.

Cu fiecare copil a fost altfel și acum sînt mai convins ca niciodată că nu există rețete, nu există metode ideale pentru conducerea unui suflet spre maturitate. Nimeni nu va fi niciodată pe deplin pregătit pentru călătoria cu alt suflet pe care trebuie să îl cioplească.

Ce metafore ar descrie mai bine călătoriile noastre cu fiecare dintre pruncii noștri?

Iată cîteva:

Navigația pe mare. Cînd pleci la drum, spre larg, pleci cu o mică ambarcațiune cu vîsle, ușor de împins peste valuri mici. Copii mici, valuri mici, greutate mică, efort mic, dar ambarcațiunea crește sub tine și capătă în greutate, capătă vele, trebuie să înveți să înțelegi direcția vîntului, să te așezi perpendicular cu valul, să îți calculezi distribuția greutăților, apoi crește iar și trebuie să te concentrezi la rotirea cîrmei, să alergi să strîngi pînzele, să le desfaci iar, să aduni „focurile”, să te miști gîfîind între pupa și prova tot mai rapid, să capeți reflexe noi. Apoi vin valuri mai mari, tangajul și ruliul te amețesc și te dezechilibrează și tot ce ai prevăzut este de inutil. În mișcările violente ale navei pierzi lucruri esențiale, pe care nu le vei mai recupera vreodată. Uneori această călătorie seamănă cu raftingul printre căderi de apă și microcascade. Știi tot ce trebuie să faci, știi de ce trebuie să te ții și încotro să vîslești și, după ce scapi de vîrtej, îți dai seama că ai avut pur și simplu „noroc”. Har! Apoi, cînd nu te gîndești, te sprijini pe balustrada unui adevărat vapor, căruia îi rotești cîrma acum, pentru ca virajul să se întîmple timp mult mai încolo… și țărmul pare să nu apară niciodată. Sînt momente cînd navighezi printre ghețari, pe o apă lină și limpede ca o sticlă, într-o liniște amenințătoare, cu momente în care soarele te arde și de sus și din reflectarea sa în luciu. Apoi… matelotul din catarg strigă: „Pămînt!!! Am ajuns!”

Cățărarea pe o cărare de munte. Pleci pe timp frumos la bază. Respiri ușor, rucsacul este încărcat cu tot ce crezi că vei avea nevoie. Ai toate resursele necesare pentru a atinge vîrful. Apoi dispare vegetația, aerul se rarefiază, pădurea se îndesește și apoi se rărește și devine jnepeniș. Auzi tot felul de zgomote, unele înspăimîntătoare. Da, există poieni minunate, există cîteodată izvoare limpezi și reci, dar aceasta este o călătorie în care camparea este imposibilă, oprirea este de neconceput. Echipamentul ți se impregnează cu transpirație și condensul se întîlnește cu apa pe care o elimini. Apă dinăuntru, apă din afară. Apare oboseala, hipoxia, uzura, faci pași din reflex, știind că drumul înapoi sau abandonul sînt o greșeală fatală. Continuarea? Fiecare pas pare o călătorie epuizantă în sine. De la 3500 de metri este numai stîncă, apoi urmează pereții drepți, escalada în lanțuri și frînghii, frig, vînt și din cînd în cînd te ispitește gîndul de a adormi sub vreo stîncă. Aceea este o condamnare sigură la moarte. Ajungi pe creste de tip „lamă de cuțit”, orice pas în lateral înseamnă cădere în gol, zeci de metri în dreapta, sute de metri în stînga. Atunci îți anulezi orgoliul și te tîrăști pe coate și genunchi. Aluneci în coardă, te prinde partenerul de mînă, deși ai crezut că ai totul sub control pentru că ai mai făcut astfel de lucruri pe zidul din sala de antrenament. Atunci îți dai seama că ai avut „noroc” să te bălăngăni întreg deasupra prăpastiei. Har! Și cînd crezi că nu mai poți să atingi vîrful, ajungi pe platou în soare și vînt, cu toată valea la picioare și strigi: „A meritat!”

Explorarea unei peșteri. La gura peșterii era încă lumină, totul clar, pășeam siguri din piatră în piatră. Apoi s-a făcut din ce în ce mai întunecos și alunecos. Pereți lucioși și umezi de o parte și de alta, piciorul alunecă pe pietre în rîul aproape înghețat, casca este lovită adesea de formațiunile calcaroase de sus. Apoi întuneric profund și lanternele încep să pîlpîie. Înapoi nu se poate, înainte este tot mai strîns și tot mai negru. Fîlfîit de lilieci, mușchi și susurul de apă care devine vîltoare. Ca să mergi mai departe trebuie să te scufunzi cu totul în apa rece, să treci pe sub stîncă cu o retenție de aer de circa 30 de secunde. Dacă te blochezi în pasajul strîmt, ești mort acolo. La antrenamente puteai să ții 50 de secunde respirația. Pentru prima dată crezi că ești claustrofob, te panichezi și riști să cedezi chiar sub apă. Ai avut iar „noroc”, pentru că celălalt te-a împins. E har! Apoi apare lumina, gura de dincolo, aer curat, soare limpede, căldură și mîndrie zdrobită. Strigi: „Am ieșit!”

Și aș mai putea continua cu alte cîteva astfel de alegorii, care ilustrează fascinanta și periculoasa aventură în care ne riscăm propriile suflete și sufletele lor, alături de cei mai dragi dintre cei mai dragi, dar… continuați voi, dragi prieteni, cu propriile voastre experiențe. Creșterea unui copil ne strivește orice urmă de mîndrie și orgoliu și ne arată cît de mare este mila lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Avem mare „noroc” că avem har!

Care ar fi alte imagini care s-ar apropia de aceste fascinante aventuri pe care le trăim cu cei care ne vor deveni mîine, poimîine, parteneri de navigație, colegi de urcuș, ei înșiși, copiii noștri?