Dintre cele șapte rostiri ale lui Isus de pe cruce, niciuna nu este atât de tainică precum strigătul abandonării, consemnat de Matei și Marcu într-o aramaica răsunătoare: Eli, Eli, lama sabactani? “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27:46). Uitându-ne la această scenă, lăsând deoparte misterul teologic al Fiului întrupat părăsit de Tatăl, momentul tot rămâne enigmatic.
Mulțimea de la picioarele crucii spune că Isus îl strigă pe Ilie. Evreii nu realizează că Isus de fapt citează un psalm. Cum au putut să facă o asemenea greșeală? Poate că sunt preocupați să Îl batjocorească pe Isus, așa cum au făcut-o încă de când L-au pironit pe cruce. El se numește Regele lui Israel, dar iată-L, sufocându-se pe o cruce romană; El se numește Fiul lui Dumnezeu, dar când are nevoie de scăpare, Dumnezeul Său e de negăsit. Când Isus strigă cuvintele din Psalmul 22, ei le recunosc, dar le transformă în dispreț: să vedem dacă chiar vine Ilie.
Poate că interpretarea lor greșită dezvăluie cât de obtuzi au devenit executorii Săi. Audiența Sa a refuzat să audă și să vadă, și-a închis ochii și urechile, așa că Isus le-a intensificat orbirea și surditatea vorbindu-le în pilde (Matei 13:10–17). Rezistența lor voită atinge punctul culminant la cruce, unde răstignirea lui Isus dovedește că El este fiul lui David. Romanii îi dau vin amestecat cu fiere, lucru pe care și David l-a experimentat (Psalmul 69:21). Își împart între ei hainele lui Isus, așa cum nelegiuiții trag la sorți pentru cămașa lui David (Psalmul 22:18). Preoții, cărturarii și bătrânii Îl supun pe Isus la aceeași batjocură din Psalmul 22:8, preluând fără să vrea rolul câinilor, leilor și taurilor din psalm. Chiar și atunci când Isus folosește exact cuvintele din Psalmul 22, ei tot nu realizează că se află în mijlocul acțiunii prezentate în psalmul lui David, precum niște actori care s-au trezit într-o reprezentație a lui Hamlet. Ei nu înțeleg că Isus se află în aceeași situație ca David și prin urmare acest lucru Îl desemnează ca Rege al lui Israel.
Însă presupunerea că Isus strigă după Ilie este semnificativă în sine. Ilie a fost o figură majoră a profeției iudaice. În Biblie, Vechiul Testament se termină cu o promisiune a venirii lui Ilie înainte de „ziua aceea mare și înfricoșată a Domnului” (Maleahi 4:5). Mai devreme în Matei, când ucenicii întreabă despre Ilie, Isus îl identifică pe Ioan Botezătorul drept Ilie, care vine să „așeze din nou toate lucrurile” (17:11). Evreii din secolul I se așteptau ca venirea lui Ilie să încheie ceasul profetic și să declanșeze sosirea împărăției. Chemându-l pe Ilie, Isus face o chemare către noua creație. Batjocorirea conducătorilor evrei are deci o notă aproape apocaliptică: „Să vedem dacă vine Ilie. Să vedem dacă suferințele Lui Isus vor deschide ușile Împărăției.”
Ciudat este că ziua aceea mare și înfricoșată a Domnului se împlinește la Golgota, în întuneric, într-o vineri după-amiază. Tot ceea ce spera Israelul că avea să se întâmple, începe cu strigătul stins al Lui Isus pe cruce.
Evreii au așteptat ca Iahve să-și toarne Duhul de sus peste ei (cf. Isaia 32:9–20). După ce Isus a vorbit, El „și-a dat (‘aphiemi) duhul”, nu doar murind, ci trimițând pe Duhul care L-a uns. De când Adam a fost exilat din Eden, omenirea a căutat acces la prezența Lui Dumnezeu. Atunci când Isus moare, Dumnezeu rupe în două perdeaua dinăuntrul Templului de sus în jos, îndepărtând astfel bariera acesteia (Matei 27:51). Israelul aștepta ca lumea să fie clătinată până când numai lucrurile de neclintit vor rămâne în picioare (Hagai 2:6). Cutremurele însoțesc prezența lui Iahve pe câmpul de luptă (Judecători 5:4; 2 Samuel. 22:8; Psalmii 68:8), iar când Isus moare, un cutremur zguduie pământul. Prin moartea Sa, războinicul divin câștigă o bătălie decisivă, zguduind lumea în timp ce triumfă asupra morții prin moarte.
Israelul așteaptă învierea. Stând într-o vale de oase uscate, Ezechiel a chemat vântul să sufle și să dea suflare morților (Ezechiel 37). Când Isus moare, mormintele sfinților sunt deschise (Matei 27:51–53), El rupe lanțurile morții și aduce lumina vieții în întunericul mormântului. Văzând toate acestea, sutașul roman și soldații săi îl mărturisesc pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu (Matei 27:54), împlinind speranța lui Israel că neamurile vor da năvală în Sion. Sutașul și soldații săi sunt primele roade ale promisiunii avraamice că „toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Lui” (Psalmul 22:27).
Isus strigă către Dumnezeul Său, iar conducătorii evrei spun că strigă după Ilie, profetul. Ca de obicei, batjocura mulțimii ascunde adevărul, pentru că moartea lui Isus este începutul sfârșitului. În acea mare și înfricoșată vineri, cerul, pământul și lumea întreagă sunt schimbate pentru totdeauna. Vălul ceresc al Templului este sfâșiat, pământul se zguduie, mormintele se deschid și morții învie. În întunericul lipsei creației și în prezența morții, strigătul lui Isus răsună ca un tunet, iar lumea este zguduită ca să poată fi zidită din nou.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează