Ce le furăm copiilor noștri și ce încercăm să le dăruim în schimb? Partea I

O meditație din Efeseni 6

Spunem că le dăm totul, că pentru ei muncim! Nu, de fapt căutăm să ne perpetuăm, să facem în așa fel încît să realizeze ei ceea ce noi nu am realizat, adică tot noi să ne continuăm viața prin ei…

Fără să ne dăm seama, înșelați de înșelătorul, deși credem că le facem cel mai mare bine, le facem cel mai mare rău. Le răpim lucruri esențiale, dăruindu-le lucruri marginale, îi frustrăm de mari binefaceri, alintîndu-i cu nimicuri. Le luăm adevăratele bucurii din jurul obiceiurilor bune și sfinte, dăruindu-le în schimb… obiecte.

Iată cîteva exemple:

1. Petrecerea (în felul lui Creangă… petreceam în bună petrecere). Timpul. Le luăm copiilor timpul, timpul la care ei dreptul. Timpul nostru, pe care ar trebui să li-l dăruim neîmpărțit cu altele și cu alții, neîmpărțit cu tableta, telefonul sau televizorul, timpul în care să ne uităm doar la ei, în ochii lor, să le acordăm vremea care nu se mai întoarce. Zilele trecute Noah a adormit pe pieptul meu, ascultîndu-mi inima. Pe cînd erau ceilalți copii adormiți, îi lăsam ușor, ca să nu ”pierd timpul”… și mă duceam ”în treaba mea”. Mi-am dat seama acum că treaba mea este să rămîn în continuare acolo cu copilul adormit pe mine, că acela este de fapt adevăratul cadou pe care mi-l fac și i-l fac lui. Timpul în care bătăile inimilor noastre s-au sincronizat. Și am ”pierdut” așa două ore, cu copilul adormit pe piept. În urmă cu ceva timp era să îl pierdem. Era să moară. Acum prețuiesc enorm fiecare oră ”pierdută” cu al meu prunc.
2. Poveștile (lucrurile pe care la rîndul lor le vor povesti). Amintirile. Dacă nu le dăm timp, le luăm și amintirile, pe care le-ar fi adunat cu noi. Mergem să lucrăm în străinătate ca să le cumpărăm obiecte, dar le furăm amintirile pe care le-ar fi tezaurizat împreună cu noi. Amintirile în care nu avem bară de inox, dar avem o bară de salam de biscuiți de mîncat împreună. Pînă acum prea puțini români au plecat de disperarea extremă a sărăciei lucii. Am plecat părăsind un bine pentru ceea ce am crezut că este un și mai mai mare bine, dar am pierdut cei mai frumoși ani ai copiilor. Le-am trimis bani din străinătate să le cumpere mamele cadouri, dar le-am furat îmbrățișările de Crăciun, rugăciunea de la masa de Paște, cu mîinile în mîini ținute.
3. Pedagogia. Învățătura. Le plătim școli scumpe, balet, pian, pictură, limbi străine, dar le furăm adevărata învățătură, educația, buna purtare, buna creștere, învățăturile de bun simț. Copiii noștri s-au transformat din persoane în … programe. Avem copii care știu trei limbi străine de la cinci ani, dar sînt prost crescuți, încrezuți, neînvățați cu politețea minimală. Niște sălbăticiuni dresate, niște ”dom-Goe” franțuziți, dar obraznici și rîzgîiați. Docți, dar nu docili. Informați, dar neînvățați. Au bone, profesoare plătite cu ora de meditație acasă, dar n-au părinți dornici ca ei înșiși să îi învețe, așa cum ne spune cartea Proverbelor, bunul simț.
4. Pedepsirea. Mustrările. Nu sunt un adept al pedepsei fizice. Scriptura ne îndeamnă să îi corectăm pe ai noștri copii cu ”nuiaua certării” (adică mai degrabă vocal sau prin restrîngerea drepturilor, prin amînarea recompenselor). Uneori o mustrare bine întocmită poate face mai mult decît orice amendă fizică. Nu mi-am bătut copiii și nici nu încurajez deloc ”atingerea” copilului la nervi, mai ales de către tați, care au în conținut mai multă adrenalină. Dar Scriptura ne îndeamnă totuși să ne creștem copiii cultivîndu-le frustrări necesare. În mustrarea și învățătura Domnului! Da, le răpim mustrările. Mustrarea și frustrarea sînt instrumente excelente pentru ce avem mai sus: învățătura adevărată, pedagogia autentică. Nu există îndreptare fără restricție, nu există progres în caracter fără constrîngere, mustrare, admonestare. Nu dresajul, nu manipularea, care seamănă a educație, ci adevărata pedagogie (călăuzire a copilului, adevărata educatio, scoatere din ignoranță și din nesimțire). Mustrarea și amendarea, pedeapsa bine cumpănită, toate acestea reprezintă elemente absolut necesare într-o generație care deja crede că i se cuvine totul, pentru care limita este doar cerul. Creștem o generație de copii deformați, care nu mai știu sensul cuvîntului NU. Vom programa o generație întreagă la divorț. Pentru că nu s-a născut și nu se va naște soția sau soțul fiului sau fiicei tale, care să le  împlinească toate voile de copii rîzgîiați, atunci cînd ei se tăvălesc pe jos sau bat cu piciorul în podea pentru a șantaja sonor și emoțional…

Va urma…

Articol publicat inițial pe blogul personal www.mariuscruceru.ro

Sursa foto: Photo by Mehdi Sepehri on Unsplash