Va sufoca naționalismul rusesc, în cele din urmă, imperialismul rusesc? (2)

Cu toate acestea, niciun imperiu nu poate fi construit pe aceste temelii. Până la urmă, ascensiunea naționalismului rușilor înșiși, iar nu a națiunilor subjugate, a dus la căderea URSS-ului. În plus, se pare că retorica etnică rusă amenință integritatea Federației Ruse, care este, pană la urma, un stat multietnic și multinațional. Astfel, se pare că Rusia a căzut în capcana naționalismului care împiedică reînvierea fostului imperiu și amenință chiar integritatea a ceea ce a mai rămas din el.

Imperium

Rusia a fost dintotdeauna o țară imperială. Predecesorul ei, Marele Cnezat al Moscovei, era un stat rutean omogen din punct de vedere etnic – probabil singurul element străin fiind urmașii varegilor care îl conduceau. Curând după ce Ivan cel Groaznic și-a luat titlul de țar în 1547, a început un proces de expansiune rapidă. Țara a devenit un adevărat imperiu, încorporând pământuri care ar fi aparținut Hoardei de Aur, cu o populație predominant musulmană. În 1649, rușii au ajuns la Marea Bering. Atunci, la mijlocul secolului al XVII-lea, Ucraina de Est a fost încorporată, iar cazacii au cucerit teritorii pana la Caucaz. Astfel, Imperiul Rus tradițional a fost întemeiat, formând centrul puterii imperiale viitoare.

Cuceririle lui Petru cel Mare, care și-a luat titlul de împărat în 1721, au contribuit la formarea unei noi entități care ar putea fi numite Imperiul Rus clasic. Victoria în războiul cu Suedia a deschis accesul la Marea Baltică. Apoi, în timpul domniei lui Ecaterina a II-a, Lituania, Ucraina de Vest și o mare parte din Polonia au fost cucerite. Mai apoi, la începutul secolului al XIX-lea, a urmat Finlanda. În sud, Crimeea, țărmul Mării Negre și Basarabia, în est Asia Centrala și Orientul Îndepărtat. Pentru o perioadă îndelungată au fost bătălii pentru Caucazul de Nord. Coloniștii ruși au ocupat Alaska și au ajuns pană în California, unde au pus bazele așezării Fort Ross în 1812, la nord de San Francisco de azi. Cea mai mare parte a teritoriilor noi cucerite s-au desprins de Rusia cu prima ocazie în 1917, unele definitiv, iar altele pe toată durata războiului civil.

A treia formă a Imperiului Rus a fost Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Rusia revoluționară, care s-a retras pentru o scurtă perioadă în interiorul granițelor ei din secolul al XVII-lea, a început o nouă expansiune, anexând statele baltice, părți ale Poloniei, Basarabiei, Careliei, Tuva și, după cel de-al Doilea Război Mondial, teritorii din estul Prusiei, insula Sahalin și insulele Kurile. Imperiul Sovietic a creat o puternică sferă de influență care a acoperit mare parte din glob. Trupele sovietice au staționat în estul Germaniei, Polonia, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Ungaria și Mongolia. Iugoslavia și Albania au făcut parte o perioadă din aceasta zonă strictă de influență. O influență sovietică mai blândă s-a resimțit în Coreea de Nord, Vietnam, Cuba, Nicaragua, Laos, Egipt, Siria, sudul Yemenului, Ghana, Mali, Congo, Etiopia și Angola. Merită reamintit că steagul Mozambicului încă înfățișează un Kalașnikov.

A fi un imperiu nu înseamnă doar a avea teritorii întinse și diversificate, ci – poate mai important – a stabili idei care justifică puterea. Niciun imperiu nu este bazat exclusiv pe forță, ci fiecare prezintă o formulă care aduce legitimitate și care – cel puțin oficial – oferă justificarea stăpânirii. Rolul ideilor imperiale nu trebuie subestimat, indiferent dacă sunt sau nu acceptate sincer de lider și supuși. Aceste idei formează o viziune asupra lumii care definește cadrul operațiunilor posibile. În cei 500 de ani de existență a Imperiului Rus, au existat diferite metode de legitimizare.

Imperiul Rus tradițional era vădit religios, prin natura sa. Misiunea autorității era de a proteja și răspândi ortodoxia, misiune rezultată din adoptarea ideii că Moscova era a treia Romă, Rusia era moștenitoarea Romei și Constantinopolului antic și singura apărătoare a adevăratei creștinătăți din lume. Legitimitatea religioasă va apărea mai târziu. Misiunea religioasă îi va determina pe liderii ruși să lupte pentru teritoriile moștenite de creștinii ortodocși, uneori făcând alegeri dramatice. Conflictul cu Imperiul Otoman și Franța asupra rolului Rusiei de protectoare a creștinilor ortodocși din Balcani și a locurilor sfinte din Ierusalim a dus la Războiul Crimeii din 1853: la înfrângerea Rusiei și la o zguduire a politicii interne a acesteia.

Imperiul Rus clasic, sub domnia lui Petru cel Mare și Ecaterina a II-a, și-a schimbat menirea din misiune religioasă, într-una de emancipare. Noii domnitori ai Rusiei au proclamat că domnia lor a adus pace, cultură și progres oamenilor. Retorica imperială de acest fel era similară conceptului de “povara omului alb”, dezvoltat mai târziu în Occident. Cuceririle erau prezentate ca o acțiune benefică și de emancipare pentru popoarele subjugate, care se puteau astfel bucura de realizările civilizației europene.

Ulterior, misiunea universală de civilizare a fost înlocuită treptat de o idee naționalistă specifică. In 1833, contele Serghei Uvarov a exprimat faimosul principiu al ortodoxiei, autocrației și naționalității, care a stat la baza ideologică a Imperiului. O astfel de formulă a exclus locuitorii neortodocși și ne-ruși ai imperiului. Conceptul panslav al unității popoarelor slave – care justifica pretențiile Rusiei de a guverna în Polonia și în Balcani – era mai larg. O teorie elaborată, care întărea alianța slavă a fost elaborată de Nicolai Danilevschi, care a scris despre “pluralitatea civilizațiilor” cu mulți ani înaintea lui Feliks Koneczny și Samuel Huntington. Rusia va fi organizația politică de tip cultural slavic. În cele din urmă, Alexandru al III-lea, după asasinarea tatălui său din 1881, a adoptat o politică naționalistă, care a dus la o rusificare masivă și la pogromuri evreiești. Ideile panslave au supraviețuit și sprijinul acordat slavilor din Balcani a dus în cele din urmă la izbucnirea Primului Război Mondial.

Se pare că trecerea de la principiile universale ale civilizației la o paradigmă naționalistă a dus în cele din urmă la colapsul Imperiului Rus. Acest proces a fost descris admirabil de istoricul polonez contemporan, Andrzej Nowak. Formula inițială privilegia popoarele cele mai dezvoltare cultural ale imperiului, dintre care polonezii erau cei mai numeroși. La începutul secolului al XIX-lea, majoritatea supușilor lui Alexandru I citeau în poloneză, nu în rusă. Nobilitatea poloneză alcătuia mai mult de jumătate din totalul nobilimii imperiului. Aceasta a generat opoziție din partea elitei ruse, care își dorea ca imperiul să meargă într-o direcție naționalistă și a căpăta astfel o poziție privilegiată.

În cele din urmă, această direcție a marginalizat elitele de la periferie, care nu au fost capabile să-și realizeze aspirațiile în noul sistem și au fost nevoite să-l submineze. Represiunile au avut ca efect rusificarea și totodată, radicalizarea minorităților oprimate. Activitatea revoluționară a fost tratată ca o etapă eficientă a eliberării naționale. Astfel se explică miile de polonezi rusificați care erau implicați în mișcări revoluționare în Rusia. Ca rezultat, Imperiul Rus a fost răsturnat de polonezul vorbitor de rusă Felix Dzerjinski, evreul Lev Bronstein (Troțki) și georgianul Iosif Djugașvili (Stalin). Acest lucru arată că este imposibil să construiești un imperiu de durată pe o bază naționalistă prea îngustă. Imperius Rus clasic a căzut deoarece devenise prea naționalist.

Paweł Rojek, Church Life Journal

Sursa foto: Ivan the Terrible and His Son Ivan on 16 November 1581 by Ilya Repin