Să ne fie trupul precum sufletul! Primim urarea?

Preaiubitule, doresc ca toate lucrurile tale să-ți meargă bine și sănătatea ta să sporească tot așa cum sporește și sufletul tău… (3 Ioan, v. 2)

Așa își începea apostolul Ioan scurta epistolă, trimisă prezbiterului Gaiu. „Sănătatea ta să sporească” este o urare după care tânjim cu toții. De câte ori nu am auzit afirmații  de genul: „sănătate, că-i mai bună decât toate!” sau „sănătate să fie, că atunci le facem pe toate!”. Iată o urare râvnită și însoțită, drept bonus, și de greutatea apostolică a lui Ioan.

Doar că urarea apostolului Ioan este ceva mai complexă. El dorește că sănătatea lui Gaiu să sporească, să progreseze, dar pune și o măsură: „tot așa cum sporește și sufletul tău”. Prin această urare, apostolul Ioan stabilește o corespondență între trup și suflet, între sănătatea fizică și cea spirituală. Utilizând un termen foarte popular azi, apostolul vorbește despre o sincronizare. El dorește ca sănătatea fizică a lui Gaiu să se sincronizeze cu cea spirituală. Dorește ca evoluția sănătății trupești să fie o oglindă fidelă a evoluției sănătății spirituale. Urarea are de-a face cu o concordanță între vitalitatea trupească și cea duhovnicească.

În ce îl privește pe Gaiu, nu avem îndoieli că a primit urarea cu bucurie. Iată portretul pe care apostolul îl face prezbiterului în următorul verset: „A fost o mare bucurie pentru mine când au venit frații și au mărturisit că ești credincios adevărului și că umbli în adevăr” (v. 3). Apostolul Ioan face urarea încredințat fiind de sănătatea spirituală a prezbiterului. Nu avem de-a face cu nicio ironie aici. Reformulând, dacă sănătatea fizică a lui Gaiu s-ar fi sincronizat cu cea spirituală, Gaiu ar fi fost „sănătos tun”!

Ce ar însemna pentru noi o astfel de urare? Poate că, pentru unii dintre noi, ar fi o ironie amară. Mai mult, poate că unii ar percepe urarea undeva la limita blestemului și ar simți chiar nevoia unor ritualuri care să neutralizeze efectul urării. Urarea ar putea însemna și limitare, în sensul că nu ne-am pierde cu totul sănătatea fizică, dar aceasta ar deveni foarte fragilă, iar concretizarea urării ne-ar plasa undeva la limita supraviețuirii fizice.

Un lucru este cert: urarea ar trebui să ne responsabilizeze. Ce înseamnă aceasta, practic?

În primul rând, ar trebui să ne facă mai sensibili la cele spirituale. Urarea se constituie ca un imbold pentru cultivarea vieții duhovnicești, a vieții lăuntrice. Prea adesea, viața noastră spirituală este secătuită de preocuparea pentru cele lumești și materiale. Domnul nostru folosea imaginea plantei înconjurate și, în cele din urmă, sugrumate de buruienile care cresc pe lângă ea. Avem aici o preocupare care ar trebui să ne însoțească mereu, dar mai ales în aceste zile ale Postului Mare, când ne pregătim să prăznuim Învierea Domnului.

În al doilea rând, ar trebui să conștientizăm că sănătatea fizică, biologică este un dar care trebuie pus în slujba unei vieți mai înalte. Conform viziunii biblice, a trăi cu adevărat înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Fiul Său, Isus Hristos. Așezând lucrurile în această lumină, lipsa sănătății fizice, cu toate manifestările ei cumplite, nu este cea mai mare tragedie. În schimb, lipsa sănătății și a vieții spirituale, adică a unei cunoașteri autentice a Celui care este Sursa Vieții, este marea dramă a oamenilor. Voi reda, din memorie, o afirmație a părintelui Galeriu: „cea mai mare tragedie o omului nu este boala, suferința și nici chiar moartea. Cea mai mare tragedie a omului este să treacă prin toate acestea, și mai ales prin moarte, despărțit de Hristos, Cel Ce le-a biruit.”

În prag de sărbătoare, în lumina urării lui Ioan, cea mai potrivită rugăciune este rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!” Și mai îndrăznesc să fac o urare la urare: așa să ne învrednicească Domnul să ne trăim viața, încât să primim cu bucurie urarea apostolică!