Avem nevoie cu disperare de temere și fascinație

Să spunem că lumea occidentală este din ce în ce mai secularizată și materialistă nu este o noutate pentru nimeni. Dar tragedia noastră modernă nu este „lipsa de Dumnezeu”, ci mai degrabă ceea ce a umplut golul vechilor religii pentru mulți. Nimeni nu respinge transcendența în vid – ceva trebuie întotdeauna să-i ia locul.

În 1917, teologul și filozoful german Rudolf Otto a publicat „Sacrul”. În carte, el oferă o descriere a religiozității axată pe sacru, pe acel misterios Celălalt care îl atrage pe om în mod aproape irezistibil, dar care, în același timp, îl umple de teamă și chiar de spaimă. Otto definește sacrul ca fiind mysterium tremendum et fascinans – un mister înfricoșător și fascinant. Acesta este mai mult decât corectitudinea și puritatea morală. Este ceva care ne atrage.

De ce tremendum et fascinans? Prin aceasta, Otto încearcă să explice tensiunea generată de dorința instinctivă a omului pentru transcendent. Sacrul are o atracție irezistibilă: omul are nevoie de el, nu poate trăi fără el și, oricât de mult s-ar strădui să îl respingă, ceva îl atrage întotdeauna spre el. Totuși, împreună cu această fascinație vine un sentiment de neputință, chiar de teamă – o admirație care îl îmbie pe om la smerenie și la un sentiment de nevrednicie. Chiar și în creștinism, care învață că Dumnezeu a venit la om ca om, există totuși ceva infinit de diferit în legătură cu Cel Atotputernic.

Fiecare cultură din istoria omenirii a fost religioasă. Omul are o nevoie și are o capacitate înnăscută pentru tremendum et fascinans. Astăzi, deși lumea occidentală a construit o societate nereligioasă, nu poate schimba și nu a schimbat inima omului. Cultura caută să înlăture răspunsul la sacru înainte ca întrebarea să fie pusă, și astfel dorința omului pentru fascinans și admirația pentru tremendum se revarsă pe alte căi. Substituenții pot fi jalnic de neîmplinitori, dar nu poți stinge dorințele fundamentale ale inimii umane. Cultul efemerului este produsul unei inimi dezlegate de Cel Suprem, dar incapabilă să se oprească din căutarea lui tocmai din această cauză.

Bieții înlocuitori ai unei fascinații transcendente sunt peste tot în jurul nostru – banii, plăcerea și puterea sunt atracții la fel de vechi ca timpul însuși. Atunci când Dumnezeu este respins sau considerat irelevant, nu există nimic pe care inima omului să nu-l folosească pentru a încerca să umple acel sentiment de gol. Acest lucru nu trebuie să fie la fel de senzațional ca vilele, sexul sau fondurile de investiții; gândiți-vă la divinizarea mediului sau a „științei”, sau la publicitatea nesfârșită pentru cel mai nou gadget sau pentru dieta perfectă, sau la cruciada fără pauză pentru următorul președinte, sau… lista poate continua.

Poate mai subtil decât falsul fascinans, dar nu mai puțin real, este falsul tremendum. Tremendum-ul în adevăratul sens ne conduce la recunoașterea măreției și purității lui Dumnezeu și, astfel, la smerenie și docilitate în relațiile noastre cu El. Dar atunci când acest lucru este aruncat ca simplă superstiție, falsul tremendum al apocalipticismului îi ia locul. Profețiile sumbre au avut întotdeauna o anumită influență; ne place să facem o apocalipsă din orice. Priviți vremea, de exemplu. Mi se pare mie sau practic fiecare eveniment meteorologic – fiecare val de căldură, furtună, val de frig etc. – este prezentat ca fiind „fără precedent”, „istoric”, „cel mai rău din toate timpurile”? Acest lucru, desigur, ne duce cu gândul la catastrofa mediului. Politica este, de asemenea, o sursă inepuizabilă de apocalipse. Dacă tabăra mea este Dumnezeu, atunci victoria taberei tale nu este altceva decât o pervertire a lui Dumnezeu, semnalând o distrugere în masă. Foamea de admirație a omului, atunci când nu are nimic cu adevărat impresionant la care să apeleze, caută să se satisfacă cu lucruri mai puțin importante. Este mâncare nesănătoasă pentru suflet.

Cu transcendentul eliminat preventiv, omul de astăzi se uită în jur și spune: „Asta nu este tremendum et fascinans, așa că va trebui să îl construim astfel”. Desigur, nu este articulat atât de explicit, dar la asta se rezumă totul. Omul s-a condamnat pe sine însuși la cultul efemerului, încercând să investească fiecare lucrare academică cu calitățile lui tremendum et fascinans. Nicio societate și niciun individ nu poate fi pur și simplu „liber” în abstract și să se aștepte să rămână așa pentru mult timp. Odată cu libertatea, avem nevoie de virtutea de a ne ancora în ceea ce este, de asemenea, adevărat. Pentru că adevărul te va face liber.

După un text de Joshua Gregor pentru Acton Institute