Studiu în vreme de război

Al doilea dușman este frustrarea — sentimentul că nu vom avea timp să terminăm. Dacă vă spun că nimeni nu are timp să termine, că cea mai lungă viață umană lasă un om, în orice ramură a învățăturii, un începător, vi se va părea că spun ceva destul de academic și teoretic. Ați fi surprinși dacă ați ști cât de curând începi să simți scurtimea frânghiei: de câte lucruri, chiar și în mijlocul vieții, ne lăsăm spunând „Nu ai timp pentru asta”, „E prea târziu acum” și „Nu e pentru mine”. Dar Natura însăși îți interzice să împărtășești această experiență. O atitudine mai creștină, care poate fi atinsă la orice vârstă, este aceea de a lăsa futilitatea în mâinile lui Dumnezeu. Niciodată, în pace sau război, să nu-ți încredințezi virtutea sau fericirea în viitor. Munca fericită este cel mai bine făcută de omul care nu își ia planurile pe termen lung prea în serios și lucrează de la o clipă la alta „ca pentru Domnul”. Suntem încurajați să cerem doar pâinea noastră cea de toate zilele. Prezentul este singurul moment în care orice datorie poate fi împlinită sau orice har primit.

Al treilea dușman este frica. Războiul ne amenință cu moartea și cu durerea. Niciun om — și mai ales nici un creștin care își amintește de Ghetsimani — nu trebuie să încerce să ajungă la o indiferență stoică față de aceste lucruri: dar putem să ne ferim de iluziile imaginației. Ne gândim la străzile Varșoviei și comparăm decesele suferite acolo cu această abstracțiune numită Viață. Dar nu se pune problema de moarte sau de viață pentru niciunul dintre noi; doar o chestiune de această moarte sau cealaltă — de un glonț de mitralieră acum sau de un cancer patruzeci de ani mai târziu. Ce-i face războiul, morții? Cu siguranță nu o face mai frecventă; 100% dintre noi mor, iar procentul nu poate fi majorat. Creează mai multe decese timpurii; dar mi-e greu să cred că de asta ne temem. Cu siguranță, când va veni momentul, nu va conta prea mult câți ani avem în spate. Ne crește șansa unei morți dureroase? Mă îndoiesc. Din câte pot vedea, ceea ce numim moarte naturală este de obicei precedată de suferință; iar un câmp de luptă este unul dintre puținele locuri în care cineva are o perspectivă rezonabilă de a muri fără nicio durere. Ne scade șansele de a muri împăcați cu Dumnezeu? Nu-mi vine să cred. Dacă slujirea activă nu convinge un om să se pregătească pentru moarte, ce înlănțuire imaginabilă a împrejurărilor ar face-o? Cu toate acestea, războiul face ceva pentru moarte. Ne obligă să ne amintim de ea. Singurul motiv pentru care cancerul la șaizeci sau paralizia la șaptezeci și cinci nu ne deranjează este pentru că uităm de ele. Războiul face ca moartea să fie reală pentru noi: și aceasta ar fi fost considerată ca fiind una dintre binecuvântările sale de către majoritatea marilor creștini din trecut. Ei credeau că este bine pentru noi să fim întotdeauna conștienți de viața noastră muritoare. Înclin să cred că au avut dreptate.

Toată viața animală din noi, toate schemele fericirii care s-au centrat pe această lume, au fost întotdeauna sortite unei frustrări finale. În vremurile obișnuite, numai un om înțelept își poate da seama de acest lucru. Acum, și cei mai proști dintre noi știu. Vedem în mod inconfundabil genul de univers în care am trăit tot timpul și trebuie să ne împăcăm cu el. Dacă am nutrit speranțe necreștine nebunești despre cultura umană, acum sunt spulberate. Dacă credeam că urmează să clădim un cer pe pământ, dacă căutam ceva care să transforme lumea prezentă dintr-un loc de pelerinaj într-un oraș permanent care să satisfacă sufletul omului, suntem deziluzionați și nu o clipă prea curând. Dar dacă ne-am gândit că pentru unele suflete, și la un moment dat, viața de învățat, oferită cu umilință lui Dumnezeu, a fost, în felul ei neînsemnat, una dintre abordările desemnate ale realității Divine și ale frumuseții Divine de care sperăm să ne bucurăm în continuare, putem continua să gândim așa mai departe.