Viața fericită și fără valoare

Odată cu apariția televiziunii, Postman a observat că divertismentul a devenit o parte din ce în ce mai importantă a vieților noastre, până a devenit însăși viața noastră. Toate lucrurile din viața noastră – politică, mass-media, educație, chiar și religie – au devenit o punere în scenă. Brusc, totul trebuia să fie divertisment. Ziarele au făcut loc “știrilor de seară”, lecțiile la clasă au făcut loc programelor educaționale de televiziune, serviciile de închinare s-au transformat în concerte televizate și “TED talk”.

Televiziunea ne-a învățat că nimic nu merită timpul nostru decât dacă ne distrează. Și tot ceea ce ne distrează, prin definiție, ne cere puțin: mai puțină gândire, mai puțin studiu, mai puțină muncă. Divertismentul, până la urmă, nu trebuie luat în serios. Dar când totul este divertisment, nu înseamnă că nimic nu poate fi luat în serios?

Pentru cei ce iau în serios gloria lui Dumnezeu și bucuria în El, aceasta devine o întrebare apăsătoare.

Ce va distruge societatea?

Postman ne-a avertizat asupra acestei degenerări înainte ca ceilalți să-și dea seama ce se întâmplă. El scrie:

“Orwell ne avertizează că vom fi biruiți de asuprirea impusă din exterior. Dar în viziunea lui Huxley, nu este nevoie de niciun Frate mai Mare pentru a-i lipsi pe oameni de autonomia, maturitatea și istoria acestora. După cum am văzut, oamenii vor ajunge să își iubească sclavia, să adore tehnologia care îi face inapți să gândească. Orwell se temea de cei care vor interzice cărți. Huxley se temea că nu va mai exista niciun motiv să interzici o carte, deoarece nimeni nu-și va mai dori să citească una… pe scurt, Orwell se temea că ceea ce urâm ne va distruge. Huxley se temea că ceea ce iubim ne va distruge. Această carte susține posibilitatea că Huxley, nu Orwell, avea dreptate.”

Când a scris aceste rânduri, televiziunea ajunsese în case de doar treizeci de ani (fusese inventată mult mai devreme, însă devenise un obiect obișnuit în locuințele oamenilor în anii ‘50). Internetul a apărut în anii ‘90, social media după 15 ani (și nu a devenit populară decât după scoaterea pe piață a iPhone-ului în 2007, la câțiva ani după moartea lui Postman).

Dacă Postman avea dreptate în privința acelor primi ani de răspândire a televiziunii, cu cât mai mult în zilele noastre, când nu avem un program de difuzare a show-urilor noastre favorite, ci purtăm cu noi divertismentul oriunde mergem! Dacă divertismentul ne putea controla viața printr-o cutie din camera de zi, cu cât mai mult atunci când este atașat aproape chirurgical de noi, prin telefonul mobil?

Postman a avut mai multă dreptate decât a conștientizat, iar implicațiile nu sunt doar sociale și culturale, ci spirituale.

Legați de irelevanță

Ce face ca televiziunea să fie oroarea minții colective a unei culturi? Postman începe prin a argumenta că “mijlocul de transmisie este metafora”; însemnând că orice mijloc am avea – text, televiziune sau social media – nu distribuie numai conținut, ci și modelează, inevitabil, conținutul. Cum consumăm este la fel de important ca ce consumăm. Mijloacele determină cum procesăm informațiile. De exemplu, tiparul (în ciuda limitărilor sale) ne-a învățat să urmărim argumentația, concluziile și să demascăm contradicțiile. Televiziunea, prin contrast, distruge argumentul și contextul, sărind de la o imagine la alta. 

Cu toate acestea, televiziunea nu ne prezintă numai o niu mod de a procesa informația, ci ne inundă cu știri dincolo de viața noastră cotidiană. Telegraful a făcut acest lucru prin cuvinte cu mult înaintea televiziunii, însă observați ce se întâmpla atunci, chiar și cu telegraful:

“În lumea informațională creată de telegrafie, totul a devenit treaba tuturor. Pentru prima dată, primeam informații care răspundeau întrebărilor nerostite și care nu îngăduiau dreptul la răspuns. Putem spune că contribuția telegrafului la discursul public a fost de a înnobila irelevanța și de a amplifica inaptitudinea.” 

În cea mai mare parte, informația care era relevantă pentru oamenii din Los Angeles și Minneapolis era irelevantă pentru oamenii din alte părți ale țării, cu atât mai mult ale globului. Poveștile trebuiau să aibă puterea de a transcende viața monotonă a unui anumit loc (ceea ce caută oamenii care își doresc o escapadă din greutățile vieții de zi cu zi).

Ca regulă generală, informația trebuia să fie în așa fel încât să nu necesite acțiune din partea consumatorului. Postman pune întrebarea: “cât de des se întâmplă ca informația oferită la radio, televizor sau în ziarul de dimineață să-ți schimbe planurile din acea zi sau să te facă să intreprinzi o acțiune pe care altfel nu ai fi făcut-o sau să arunce lumină asupra unei probleme pe care ți se cere să o rezolvi?”

Televiziunea a făcut irelevanța mult mai accesibilă și atrăgătoare: de exemplu, imagini și videouri cu celebrități, în viața lor de zi cu zi contrastează cu descrierea scurtă pe care o făcea telegraful. Aceste irelevanțe sunt amplificate mult mai mult în social media. Știm din ce în ce mai multe despre sportivii, actorii și cântăreții noștri preferați și din ce în ce mai puține despre vecinii noștri și locurile în care chiar am putea aduce o schimbare.

Valorează cât o mie de imagini

O poză nu valorează cât o mie de cuvinte? În 1921, Fred Bernard, care promova reclama prin imagini pe tramvaie, a spus acest lucru care a devenit faimos. Probabil avea dreptate, atâta timp cât ai tramvaie. Dacă vrei sa faci o impresie asupra cuiva în câteva secunde, folosește o imagine – dar ce înseamnă asta? Comunicare eficientă sau marketing eficient? Probabil este mai potrivit să spunem că o imagine valorează mai mult de o mie de vânzări, click-uri sau like-uri. Chiar și atunci, poate o imagine să transmită ceea ce clientul trebuie să știe despre un telefon, o haină sau un detergent? Nu am învățat că o frază descriptivă onestă a unui produs valorează mai mult decât o mie de imagini?

Postman a văzut cum imaginile iau locul cuvintelor ca formă dominantă de comunicare în societate, iar comunicarea are de suferit. “Voi încerca să demonstrez că în timp ce tiparul se va muta la periferia culturii noastre, iar televiziunea îi va lua locul central, seriozitatea, claritatea și mai presus de toate, valoarea discursului public va fi într-un “declin periculos”. Vom aluneca în “josnicie”, spune el. Devenim mai idioți.

În încercarea de a sumariza avertismentul său pentru cei veșnic distrați, el spune că “Ministrul Culturii este huxleyan, nu orwellian. Face tot ce-i stă în putință pentru a ne determina să vizionăm continuu. Dar ce vizionăm este un mijloc care prezintă informația ca fiind simplistă, neimportantă, neistorică și necontextuală; adică împachetată ca divertisment. În America, nu ni se ia oportunitatea de a ne distra.”

La început a fost Cuvântul

Potrivit lui Neil Postman, America și mare parte din lumea modernă și-au depus mintea colectivă pe altarul divertismentului. De ce ar trebui ca urmașii lui Cristos să fie preocupați de televizor, website-uri și rețele de socializare? Să ne îngrijorăm de cât de mult vizionăm și cât de puțin citim?

Da, deoarece viața creștină autentică este ancorată adânc în cuvinte, fraze și paragrafe. Când Dumnezeu s-a revelat poporului ales, din toată multitudinea de moduri prin care putea să o facă, El a ales să se reveleze prin cuvinte. “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1-2). Dumnezeu nu are o galerie foto sau un canal de Youtube, ci a scris o carte (2 Timotei 3:16). “La început era Cuvântul… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:1,14). De la început, Dumnezeu a pus Cuvântul, pe Fiul Său, în centrul realității, dând astfel o putere nemaivăzută cuvintelor care Îl anticipează, revelează și celebrează.

Da, cerurile spun slava lui Dumnezeu (Psalm 19:1). Da, într-adevăr, “însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii” (Romani 1:20). Dar “credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17). “Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4:-8). Privim la cele ce nu se văd, prin cuvinte. Îl vedem pe Dumnezeu în munți, oceane și galaxii, însă Îl cunoaștem doar din Cuvant. Așa a decis El să fie.

Dacă felul în care folosim divertismentul ne slăbește capacitatea de a gândi, reflecta și judeca adevărul, ne slăbește și capacitatea de a-L cunoaște și a ne bucura de Cristos. Ferice de omul care “îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmul 1:2). Dacă ne pierdem capacitatea de gândire, o pierdem și pe cea de meditație, după care ne pierdem calea către fericirea adevărată. Viața minții și a inimii este un câmp de luptă în căutarea vieții adevărate și din belșug.

Mijlocul de transmisie a informației nu este dușmanul nostru – televizorul, Youtube și Instagram. Dar dacă Postman avea dreptate, mijloacele pot fi folosite de dușman sau de firea noastră pământească, atunci când consumăm divertisment și ignorăm consecințele. Aceste obiceiuri trebuie schimbate de dragul sufletului nostru. Trebuie să căutăm să cultivăm darul primit de la Dumnezeu – mintea – prin memorarea și citirea Scripturii și a cărților de calitate, prin conversații față în față cu prietenii, prin reflecție?

În timp ce învățăm să ne păzim și hrănim mintea, tratând-o ca pe o cale lăsată de Dumnezeu pentru a-L cunoaște, divertismentul care amorțește intelectul a milioane de oameni va fi din ce în ce mai puțin atrăgător și periculos. Vom găsi plăceri mai profunde și mai durabile decât ceea ce vedem pe ecrane.

Marshall Segal, DesiringGod

Sursa foto: Photo by CardMapr on Unsplash