Speranță, disperare și amintire (1)

(…)

O amintire. Data: după război. Locul: Paris. Un tânăr se luptă să-și refacă viața. Mama, tatăl și sora mai mică nu mai sunt. Este singur. În pragul disperării. Și totuși, nu renunță; din contră, își dorește să-și găsească un loc printre cei vii. Învață o limbă nouă. Își face prieteni noi care, la fel ca el, cred că amintirea răului îi va proteja de rău, că amintirea morții va fi un scut împotriva morții.

Trebuie să creadă acest lucru pentru a putea merge înainte. Tocmai ce s-a întors dintr-un univers unde Dumnezeu, trădat de creaturile Sale, și-a acoperit fața pentru a nu vedea. Omenirea, bijuteria creațiunii Sale, a reușit să construiască un Turn Babel inversat, care era îndreptat nu către paradis, ci către un anti-paradis, pentru a crea o societate paralelă, o nouă “creație”, cu prinți și dumnezei propri, legi și principii propri, prizonieri și gardieni propri. O lume unde trecutul nu mai conta, nu mai însemna nimic.

Deposedați, cu toate legăturile omenești rupte, prizonierii s-au trezit într-un vid social și cultural. “Uitați”, li s-a spus, “uitați de unde ați venit, uitați cine ați fost. Numai prezentul contează.” Însă prezentul nu era decât o clipire a ochilor lui Dumnezeu. Cel Atotputernic era El Însuși un ucigaș: El a decis cine să trăiască și cine să moară, cine va fi torturat și cine va fi răsplătit. Noapte de noapte, procesiuni nesfârșite piereau în flăcări, luminând cerul. Frica domina Universul. Cu siguranță, acesta era un alt univers: înseși legile naturii au fost transformate.

Copii arătau ca oamenii în vârstă, bătrânii se tânguiau precum copiii. Bărbați și femei din fiecare colț al Europei au fost transformați în aceleași creaturi fără nume și fără chip, disperați pentru aceeași rație de pâine sau supă, temându-se de același sfârșit. Chiar și tăcerea lor era aceeași, deoarece răsuna de amintirea celor care nu mai erau. Viața în universul acela blestemat era într-atât de distorsionat, atât de nenatural, încât o nouă specie a evoluat. Trezindu-te printre morți, te întrebai dacă trăiești, la rândul tău.

Și totuși, disperarea în adevăratul sens al cuvântului nu ne-a cuprins decât mai târziu. După ce am ieșit din acel coșmar și am început să căutăm sensul. Toți acei doctori în justiție, medicină sau teologie, toți acei iubitori de artă și poezie, de Bach și Goethe, care au ordonat și au participat la masacre, deliberat și cu răceală. Ce semnifică metamorfoza lor? Ar putea ceva explica pierderea memoriei lor etice, culturale și religioase? Cum am putea înțelege vreodată pasivitatea celor care au privit, precum și tăcerea Aliaților? Și întrebarea întrebărilor: unde era Dumnezeu în toate acestea? Părea la fel de imposibil să-ți imaginezi un Auschwitz cu Dumnezeu, la fel cum era de imposibil să-ți imaginezi un Auschwitz fără Dumnezeu. Astfel, totul a trebuit reevaluat, deoarece totul se schimbase. Cu o singură lovitură, realizarile omenirii păreau a se fi șters. Era Auschwitz o consecință sau o aberație a “civilizației”? Tot ce știm este că Auschwitz a pus la îndoială civilizația la fel cum a pus la îndoială tot ceea ce a precedat Auschwitz-ul. Abstractizarea științifică, controversele sociale și economice, naționalismul, xenofobia, fanatismul religios, rasismul, isteria în masă – toate și-au găsit exprimarea supremă în Auschwitz. 

Următoarea întrebare trebuia să fie: de ce să mergem înainte? Dacă amintirea ne aducea constant înapoi, de ce să ne construim o casă? De ce să aducem copii într-o lume în care Dumnezeu și omul și-au trădat încrederea unul în altul?

Bineînțeles, puteam încerca să uităm trecutul. De ce nu? Nu este natural pentru om ca să reprime ceea ce îi cauzează durere și rușine? La fel ca trupul, memoria își protejează rănile. Când se luminează de ziuă, fantomele trebuie să se retragă și morților le este poruncit să între în morminte. Dar, pentru prima dată în istorie, nu ne-am putut îngropa morții. Le purtam mormintele în noi înșine.

Pentru noi, uitarea nu a fost niciodată o opțiune.

Amintirea este un act nobil și necesar. Chemarea memoriei, chemarea la memorie ne pătrunde încă din zorii istoriei. Nicio poruncă nu apare atât de frecvent, atât de insistent în Biblie. Este de datoria noastră să ne amintim binele pe care l-am primit și răul pe care l-am suferit. Ziua Anului Nou, Rosh Hashana, este denumită, de asemenea, Yom Hazikaron, ziua amintirii. În această zi, ziua judecății universale, omul îi cere lui Dumnezeu să-și amintească: salvarea noastră depinde de asta. Dacă Dumnezeu dorește să își aducă aminte de suferința noastră, totul va fi bine, dacă refuză, totul va fi pierdut. Astfel, respingerea amintirii devine un blestem divin, unul care ne va condamna să repetăm dezastrele și războaiele trecutului.

Nimic nu provoacă atât de multă oroare și opoziție în tradiția iudaică ca războiul. Aversiunea noastră pentru război este reflectată în cantitatea redusă de literatură despre război. Până la urmă, Dumnezeu a făcut Torah pentru a nimici nelegiuirea și războiul. Războinicii nu sunt elogiați în Talmud: Iuda Macabeul nu este nici măcar menționat, Bar-Kochba este amintit, însă negativ, lui David, un mare războinic si cuceritor, nu îi este permis să construiască Templul – fiul său, Solomon, un om al păcii, va construi locașul lui Dumnezeu. Bineînțeles, unele războaie sunt necesare și inevitabile, însă niciunul nu este privit ca sfânt. Pentru noi, un război sfânt este o contradicție în termeni. Războiul dezumanizează, diminuează, pervertește pe cei ce îl poartă.  Talmudul spune: “Talmidei hukhamim shemarbin shalom baolam” (Oamenii înțelepți sunt acei care aduc pacea). Poate că oamenii înțelepți își aduc aminte cel mai bine.

Bineînțeles, a uita este omenește, chiar și a dori să uiți. Oamenii din antichitate vedeau acest lucru ca pe un dar divin. Dacă amintirea ne ajută să supraviețuim, uitarea ne permite să continuăm să trăim. Cum am putea să ne continuăm viața, dacă am fi constant conștienți de pericolele și fantomele ce ne împrejmuiesc? Talmudul spune că fără abilitatea de a uita, oamenii ar înceta să mai învețe. Fără abilitatea de a uita, omul ar trăi într-o permanentă și paralizantă frică de moarte. Doar Dumnezeu și numai Dumnezeu poate și trebuie să-și amintească totul.

Cum putem împăca datoria noastră supremă de a ne aminti cu nevoia de a uita, care este esențială vieții? Nicio generație nu a trebuit să se confrunte cu atâta urgență de acest paradox. Supraviețuitorii și-au dorit să le transmită totul celorlalți: singurătatea și tristețea victimei, lacrimile mamelor ajunse în pragul nebuniei, rugăciunile celor condamnați sub cerul incandescent.

Elie Wiesel – Nobel Lecture, 1986

Sursa foto: The New York Times