Creștinii și armele – Merg creștinii la război?

Creștinismul a fost cunoscut de-a lungul istoriei în două ipostaze, paradoxal, radical opuse: fie ca o religie a păcii, fie ca purtător al unor războaie discutabile, cruciadele, spre exemplu. Istoria creștinilor n-a fost scutită de violență inutilă, de conflicte armate rușinoase, de agresiuni pe care cu greu le putem scuza.

Cristos Și-a salutat urmașii cu ”Pace vouă!”. Le-a spus că o sabie ajunge. De asemenea, le-a spus că tot ceea ce îi va fi învățat va isca ură. Ce-i de făcut atunci cînd teritoriul, țara, patria, familia, frații, sînt atacate de vrăjmaș? O parte a celor care pretind că Își urmează Mîntuitorul pretinde că nu trebuie să pună mîna pe armă, pentru că Dumnezeu este Suveran oricum, El este responsabil să Își apere creația, lumea și Turma. El este Împăratul împăraților, Domnul domnilor, și va avea grijă, oricum, de parcursul istoriei, de granițe, de cei dragi, fie că punem noi mîna pe arme sau nu. Împărăția Lui oricum nu este limitată la lumea vizibilă. Trăim pentru o altă lume, o nouă creație, un pămînt nou, un cer nou și oricum sîntem trimiși ca ”niște oi în mijlocul lupilor. ”

Altă parte a creștinilor consideră că există responsabilități pe care Dumnezeu ni le-a lăsat în această lume dominată, deocamdată, de ”fiii veacului”, lume care ”zace în cel rău”, creație care tînjește după eliberare și care ni s-a dat spre administrare. De aceea mergem la slujbe, deși El ne-a promis pîinea cea de toate zilele, de aceea ne închidem porțile cu lacăte și ne încuiem ușile, ne punem alarme, ne protejăm de cei răi prin diferite acțiuni care numai a resemnare nu aduc.

Augustin este cunoscut pentru multe dintre tratatele sale teologice, dar este și cel care a emis teoria ”războiului just”, justificînd atitudinea creștinului față de datoria militară și violența utilă și necesară. Episcopul nord african pune problema tensiunii dintre legea morală pe care o intuim, binele pe care Dumnezeu îl dorește, modul în care putem deosebi această voie divină și un oarecare pesimism referitor la construcția statală a oamenilor. Sîntem prinși între ceea ce intuim și dorim a fi bine și ceea ce politicienii consideră a fi binele. Groaznică dilemă! Cîți nu s-au trezit luptînd cu bună credință în războaie care, ideologic vorbind, păreau necesare, dar apoi au descoperit manipularea, inutilitatea acelui război. Întrebați-i pe veteranii din Vietnam! Veți găsi printre ei pe unii dintre cei mai vajnici pacifiști. Pe de altă parte, în ce condiții s-ar fi sfîrșit cel de-al doilea război mondial, dacă statele așa numite ”creștine” nu s-ar fi implicat?

Filmul Misiunea cu Robert de Niro (1986)  pune această problemă într-un mod artistic. Cele două personaje reprezintă cele două opțiuni. În Hacksaw Ridge (2016) ne este prezentată opțiunea pacifistă. Emoționant! În Defiance (2008), ar fi fost posibilă salvarea celor aproape 1000 de oameni fără a pune mîna pe arme?

Cînd ar trebui, dacă trebuie cumva, să ia creștinul arma în mînă? Există vreo circumstanță legitimă la care să ne gîndim că, fără dorința de a ucide în mod gratuit, fără entuziasm pentru violență, cu inima grea, creștinul este silit să intre în conflict armat?

Am fost în situație de război. Am făcut armata în timpul Revoluției. Ai mei bătrîni au participat la al doilea război mondial. Îmi este greu să judec absolut obiectiv situația ca unul care am tras în cîteva nopți la rînd în niște umbre, în niște ”fantome”, așa numiții ”teroriști”. Și acum mi se întoarce stomacul pe dos, gîndindu-mă la acele clipe.

Și totuși…

Biblia este plină de conflicte armate. Există situații în care războiul este inevitabil și cei care au participat la aceste evenimente sînt prezentați într-o lumină pozitivă, ca eroi care și-au salvat națiunea. Da, asta se întîmplă în Vechiul Testament, este adevărat.

Însă și în Noul Testament, Apostolul îi spune ucenicului său: ”dacă cineva nu se îngrijește de ai săi este mai rău decît un păgîn”. Sigur, această grijă se referă în primul rînd la elementele vitale: hrană, adăpost. Dar cînd acestea sînt sub amenințare? Cînd cel nevinovat, copii, femei, bătrîni, trebuie apărați? Cînd nedreptatea se întîmplă sub ochii noștri și aceasta poate fi ”îndreptată” numai cu arma? Oare nu este responsabilitatea celui care poate și care este chemat la arme de stăpînire (Vezi Romani 13), în lumina supunerii civice legitime și a iubirii de aproapele, să pună mîna pe armă?

Trăim într-o lume coruptă și cu totul depravată, în care uneori doar zăngănitul armelor poate aduce pacea fragilă. Sîntem adesea puși în situația de a alege răul cel mai mic, de alege între protejarea ”aproapelui” prin anihilarea ”departelui”.

Admit, nu sînt un pacifist convins. Îmi doresc pacea, dar nu cu prețul vieții celor care trebuie apărați de inamicul plin de intenții rele declarate. Dumnezeu ne-a chemat la a fi înțelepți ca șerpii și blînzi ca porumbeii. Ce greu se poate găsi totuși acest echilibru atunci cînd trebuie să iei o decizie atît de complexă! Cît de îngustă este granița între pacifism și lașitate! Cît de subțire este linia între plăcerea violenței și dorința de a-ți apăra ”nevoile și neamul”!

”Nu știu alții cum sînt”, dar în ce mă privește (Oh! Și, Doamne, cît îmi doresc să nu se întîmple, ca unul care am îmbrăcat haina militară și mai știu încă cum se demontează și se curăță un kalasnikov!), dacă va fi nevoie, mă voi duce sub armă. Poate numai de Capelan voi fi bun, dar voi fi acolo! De ce? Pentru că uneori Dumnezeu permite ca răul să nu poată fi oprit decît prin glonț.

Cum spunea cineva: ”Dumnezeu le-a dat arhanghelilor Săi arme pentru că pînă și Cel Atotputernic știe că nu poți să te lupți împotriva răului doar cu toleranță și bună-învoire!”

Marius David Cruceru pentru Edictum Dei

Sursa foto: Photo by jesse orrico on Unsplash