Sunt ceea ce sunt și nu prea suport să fiu departe de familia mea. Totuşi, de câteva ori, am fost despărţit de ei, pentru o perioadă de mai multe zile sau chiar săptămâni. Chin emoţional şi suferinţă inutilă! Îmi reproşam despărţirea, deşi încercam să mi-o justific. Îmi spuneam: trebuie să lucrez, trebuie să slujesc, trebuie să fac una sau alta. În orice caz, ca să nu mă lungesc, cel mai împlinit mă simt atunci când sunt lângă copiii mei şi lângă soţia mea. Cu toate astea, am unele pasiuni care, uneori, mă împing să merg departe de familia mea, chiar dacă ştiu că voi suferi de dorul lor. Despre ce este vorba?
Îmi place să merg pe munte, ador aventura în mijlocul naturii şi iubesc pădurile sălbatice. Sunetele, mirosurile și priveliştile, toate împreună crează un mănunchi de sentimente profunde, care revelează o altă latură a vieţii mele. Însă, de fiecare dată, mă întorc la familia mea, indiferent de experienţa trăită în mijlocul naturii. De-a lungul anilor – uite că mă confesez – am descoperit că îmi place să merg în natură şi pentru a experimenta sentimentul reîntoarcerii, întâlnirea cu cei dragi, îmbrăţişarea lor. Rutina crează plictiseală, obişnuitul poate deveni banalitate, iar dragostea celor dragi ţi se pare atât de normală încât se prea poate să nu o mai preţuieşti. Să vă împărtăşesc o experienţă.
După ce tabăra s-a terminat şi m-am întors în civilizaţie, am telefonat acasă. Am vorbit cu soţia mea şi apoi am rugat-o să mi-o dea pe Andreea la telefon, fără să ştiu că avea să trăiesc una dintre cele mai marcante experienţe ale vieţii mele de adult. „Alo, puiuţul meu, eu sunt, ce faci?”, am întrebat-o. Când Andreea mi-a auzit glasul, a început să plângă. Am încercat să o liniştesc şi să îi prezint „cadourile” pe care i le cumpărasem: “Nu plânge, Ducuțu, ţi-am cumpărat o păpuşică foarte frumoasă, am să îţi aduc bombonele şi tot ce vrei tu.” Promisiunile mele nu au avut niciun impact asupra ei. Oprindu-se o clipă din plâns, fetiţa mea de 3 ani mi-a spus ceva ce avea să rămână gravat adânc în inima mea: „Nu vreau nimic, te vreau pe tine!”.
În momentul acela m-am blocat, m-am aşezat pe podeaua camerei, pulsul mi-a crescut brusc şi am realizat ceva esenţial şi de o greutate uluitoare: copilul meu nu are nevoie de lucruri materiale – indiferent cât ar fi de atractive – are nevoie de mine, de prezenţa mea, de interacţiunea cu mine.
Nu îţi hrăni copiii cu lucruri trecătoare, hrăneşte-i… „cu tine”! Ei nu au nevoie de aurul lumii, au nevoie de iubirea ta, de inima ta deschisă întotdeauna pentru ei, de un refugiu stabil în adâncul sufletului tău. Iubeşte-ţi copiii şi lasă-i să te iubească! Nevoia de a iubi şi de a fi iubit este o nevoie fundamentală a omului.
Pe de altă parte, să spiritualizăm puţin experienţa mea și s-o aplicăm la relația noastră cu Tatăl ceresc. Într-o societate consumeristă, foarte uşor îl transformăm pe Dumnezeu într-un bun de consum. Dumnezeu este considerat doar mijlocul prin care putem obţine „binele” nostru personal. Îl căutăm pentru „pâine, apă şi minuni”, nu pentru ceea ce este El. Şi, aşa îndrăzni să spun, aceasta este tragedia creştinismului actual: Dumnezeu trebuie să fie în slujba noastră şi este obligat să ne ofere tot ce ne dorim. Noi alergăm cu disperare după „cadourile” lui Dumnezeu şi am uitat să îl iubim pe El, frumuseţea persoanei Lui desăvârşite. Oare chiar îl căutam pe Dumnezeu sau doar ce are El să ne ofere?
Când sunt ispitit să profit de Dumnezeu, îmi amintesc de cuvintele profunde ale unei fetiţe de trei ani: „nu vreau nimic, te vreau pe tine!” Ce bucurie să fii dorit pentru ceea ce eşti tu! În aceste cuvinte eu îmi găsesc împlinirea ca tată, dar văd în ele şi o tânjire a sufletului meu. Sufletul meu are nevoie de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu m-ar întreba: „ce vrei să-ţi dau?”, mi-aş dori să îi pot răspunde: „Nu vreau nimic, te vreau pe TINE!”
Laurentiu Balcan, pentru Edictum Dei
Sursa foto: Dan Burton on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter