Despre a fi și a iubi

Viața noastră este definită de o mulțime de ipostaze ale verbului “a fi”. Nu doar din punct de vedere ontologic. Verbul A FI poate căpăta și valori funcționale. Ne asumăm roluri și devenim elevi, studenți, a căror carieră poate fi ”încurcată” de o nouă viață care apare în pîntec. Trebuie să devenim profesori, avocați, medici, sportivi.

Un bărbat și o femeie se iubesc și o nouă ființă intră în existență printr-un miracol. Iubirea a creat ființă. A iubi are drept consecință a fi. Dar…

Da, există!

În același timp sîntem fii și fiice, devenim mame, tați și bunici. Există aceste roluri, din care nu ne putem da demisia, din care nu ieșim la pensie, pe care nu le putem abandona decît prin moarte. Celelalte sînt rolurile performanței, educației, formării; acestea din urmă sînt rolurile iubirii, ale relațiilor. Pe primele le putem schimba, pentru că țin de țesătura socială. Pe cele din urmă, pentru că au fundație ființială, nu le putem renegocia, schimba, abandona.

Poți totuși sfîrși ”cariera de tată”, poți abandona ”chemarea de a fi mamă” în două feluri: mori tu sau îți omori pruncul înainte de naștere.

Dacă ni se oferă posibilitatea de a deveni profesori emeriți, avocați de succes, medici recunoscuți și sportivi olimpici?! Schimbarea aceasta de roluri din bine în mai bine, din sus în mai sus este împiedicată de o nouă viață care se odihnește acum în viitoarea profesoară, avocată, medic sau sportivă.

Cum vom împăca oare cele două tipuri de roluri care uneori intră în tensiune și în conflict?

Oportunitățile rolurilor sociale sînt compromise de noul statut neașteptat de tată și mamă! Ce ghinion! Un conglomerat de celule în creștere ne face viața mai grea, ne va face mai săraci, mai încărcați de responsabilități și de chitanțe.

În consecință, pentru A FI ce ne-am dorit în atît de fragilele roluri sociale, nu mai putem FI mame, tați, născătoare, protectori. Ca să ne salvăm rolurile dorite și proiectate, dorim să încetăm a fi ceea ce vom fi devenit deja, mame și tați. Vom sacrifica rolurile iubirii, roluri ființiale, pentru rolurile faimei și ale banului?

Viitorul profesor (călăuză pentru tineri), viitoare avocată (apărătoare a celor nedreptățiți), viitorul medic (care va jura să protejeze viața) își vor abandona rolul binecuvîntat deja obținut pentru niște roluri din care vor ieși triști la pensie, asta după ce vor fi devenit deja ucigași. Ucigași necondamnabili!

Pentru că am dorit să fim mai sus, mai bine plătiți, mai respectați, mai confortabili, plătim criminali neacuzabili și, într-o jumătate de oră, urmarea iubirii este așezată pe o masă, mîini sfîrtecate, piciorușe frînte, craniul spart ca un ou, ochii zdrobiți, pieptul desfăcut.

Acum ”SÎNTEM LIBERI”. Ucigași liberi! Nu vom fi prinși niciodată! Pentru că am găsit o formă prin care să abandonăm rezultatul iubirii: moartea chemată de noi, precum este chemat un chelner să servească la masă printr-o pocnitură din degete.

Dacă acum porți în pîntec o ființă care te va transforma în mamă, așteaptă să vezi ochii noii ființe, să îi apuci mînuțele, să îi asculți gînguritul. Și dată totuși vrei să ”scapi” de rolul incomod de mamă, lasă această bucurie altcuiva, prin adopție. Dă șansa altcuiva să își asume rolul iubirii și să fie ceea ce ai fi putut tu să fii!

Marius Cruceru, pentru Edictum Dei