Totul sau nimic

Mă gândesc la păcatele care caracterizează epoca noastră. Au de-a face, în primul rând, cu trupul, însă își infiltrează otrava în relațiile sociale, în economie, în medicină, educație, justiție, artă și politică, corupându-le pe toate. Dacă sfințenia este ca o vopsea de o nuanță regală care înnobilează tot ce atinge, atunci păcatul este ca acidul. Acceptarea unui principiu a păcatului înseamnă introducerea unui păcat într-o forma concentrată și absolută. Te va ucide. Niciun lucru omenesc nu-i va putea ține piept. Doar puterea lui Dumnezeu poate transforma acidul și repara lucrurile pe care acesta le-a distrus.

Poate că vedem acest principiu mai clar dacă privim în urmă, într-un timp și spațiu diferit, la sclavia din SUA. Bărbați precum Thomas Jefferson au moștenit acest păcat și efectele lui, dar nu au acceptat principiile păcatului. Pe acestea le-au respins – în niciun caz atât de vehement și curajos pe cât ar fi trebuit. Însă Jefferson nu a fost singur când a spus “Mă cutremur când mă gândesc că Dumnezeu este drept.” Știa că acest lucru e imoral și s-a rugat pentru iertare.

Washington, cuprins de remușcări, și-a pregătit sclavii în diferite bresle, astfel încât atunci când erau eliberați, la moartea sa, să-și poată câștiga existența singuri. Apologeții Sudului spun adeseori că oponenții lor din Nord afișau o indignare pe care nu o simțeau în realitate, având în vedere răceala cu care aceștia i-au primit pe negrii după Războiul Civil.

Dar acceptarea răului din principiu, să numești sclavia un lucru bun, o dovadă a progresului, este o altă problemă. Și, deși nu aceasta a fost singura cauză a Războiului Civil și poate nici cea mai importantă, cred că Lincoln avea dreptate când spunea că națiunea nu putea rămâne pentru totdeauna doar pe jumătate liberă. Era un fel de a spune că nu poți avea jumătate de principiu. Trebuie să alegi.

În zilele noastre, poți avea lumea revoluției sexuale, cu o natalitate încet suicidală, adulter nonșalant, avort eficient, relații de pseudogamie (atât hererosexuale, cât și homosexuale), cu o anti-cultură vulgară, cu obscenități ca tic verbal, suspiciuni și învinuiri între sexe, disforia de gen injectată sub-cranian în mințile copiilor singuri și impresionabili, divorțul comun și neremarcabil și haos moral și disfuncționalități în rândul clasei muncitoare și a celor defavorizați.

Lumea este fondată pe falsul principiu că ceea ce faci cu trupul tău și relațiile sexuale sunt treaba ta, atâta timp cât nu implică copiii. Dar nu poți deține acest principiu și să ai căsnicii puternice, copii sănătoși și fericiți, o cultură viguroasă, o clasă muncitoare înfloritoare, parohii și biserici robuste, iar relația dintre sexe să fie marcată de indulgență, recunoștință, veselie și pace – care este liniștea ordinii, cum spune Augustin. Nu putem să mai creăm legile morale ale lumii mai mult decât le putem crea pe cele ale Universului.

Dar, bineînțeles, omul a făcut acest lucru dintotdeauna. Una este căderea într-un păcat pe care-l admiți ca fiind păcat și alta este refuzul de a admite păcatul, ceea ce nu e decât încercarea de a-L limita pe Dumnezeu. Eva din Paradisul Pierdut a lui Milton, odată ce a mâncat fructul oprit, se amăgește cu speranța absurdă că poate Dumnezeu era prea departe pentru a observa ce făcuse. “Raiul e departe”, spune ea.

Este o neghiobie la fel de mare ca și când ai spune: “Dumnezeu va trece cu vederea păcatul acesta”; de parca El ar fi un Zeus extenuat, prea ocupat cu războiul și banii pentru a se preocupa de sex. Este o îngâmfare, la fel cum am spune, făurindu-ne propriile constituții morale: “Declarăm că otrava nu ne mai poate face niciun rău.” Înseamnă acceptarea unei fantezii.

Lumea aceasta nu e perfectă, se admite slăbiciunea umană și confuzia; însă nu trebuie să acceptăm răul ca principiu. Trebuie să respingem principiul revoluției sexuale. În cele din urmă, e totul sau nimic.

Anthony Esolen, Crisis Magazine