Nu vă mai fotografiați la Auschwitz!

La ultima remaniere a ministrului sănătății, în spațiul public s-a discutat despre felul în care au fost realizate înmormântările celor ce au pierdut lupta cu coronavirusul. Foarte mulți dintre ei, din cauza restricțiilor, n-au avut parte de funeralii sau de o înhumare demnă. Multe familii s-au despărțit de cei dragi prin intermediul telefonului, n-au putut să fie acolo în ultimele clipe și n-au avut voie să îmbrace corpul neînsuflețit. Omul a murit gol și singur iar cei apropiați lui au trebuit să păstreze distanța. Cu acest prilej, în societatea românească trebuie adusă în discuție raportarea noastră la trecut, la trecutul personal și la trecutul comunității. De ce trebuie să fim aproape unul de celălalt la momentul trecerii dincolo? Ce importanță are memoria în tot acest context? Cum cinstim memoria celor ce nu mai sunt printre noi? Ce efecte au toate acestea în societatea noastră? Pierre Nora, unul dintre cei mai de seamă istorici ai academiei franceze, a elaborat un concept în lucrarea sa Les Lieux de mémoire – conceptul de locuri ale memoriei. Ce spune el printre altele este că fiecare comunitate iși creează locuri, ideale sau materiale, care în timp devin elemente simbolice. Istoria poate fi și o hartă a acestor simboluri, ale acestor locuri ale memoriei. De exemplu luna, decembrie 1989 nu este o lună oarecare pentru români; a căpătat în timp o valoare simbolică, ne spune ceva despre începutul tranziției spre democrație, despre libertate și povara acesteia. La fel este și cu un spațiu al memoriei, care este un loc încărcat simbolic. De exemplu, nu te poți raporta la fel la o mică insulă oarecare, cum te raportezi la insula Utøya. Pentru întreaga Europă, acel spațiu trebuie să ne amintească de evenimentele petrecute în iulie 2011, când 67 de adolescențiși tineri și-au pierdut viața într-un atac armat al extremistului de dreapta – Anders Behring Breivik. Acel spațiu nu mai poate fi la fel, este mult preaîncărcat simbolic pentru ca el să mai poată servi la altceva decât ca loc al memoriei, un loc unde oamenii să meargă pentru a înțelege în parte ce s-a petrecut acolo. Dar mai important, vizitarea insulei Utøya, chiar și virtual, trebuie să ne dea de gândit cu privire la extremism, indiferent de orientare, care este tot mai mult în creștere în societate, la nivel european și mondial. Societatea noastră, o societate a spectacolului, bazată pe consumerism și individualism, împreună cu virtualitatea – unde indivizii se creionează așa cum doresc ei – au schimbat foarte mult raportarea la locurile memoriei. Începem să fim tot mai rupți de evenimente, să ne pese tot mai puțin de ce s-a petrecut în trecut, să fim tot mai indiferenți față de suferința îndurată cândva de ceilalți. Observ pe unii care tratează vizitarea unui loc al memoriei ca un loc oarecare. Dacă și-au făcut fotografii zâmbind la Cracovia sau Varșovia, în frumoasele piețe poloneze, e cam același lucru să se pozeze zâmbind (eventual făcând semnul „peace”) pe șinele de tren ce intrau spre crematoriile de la Auschwitz-Birkenau. Virtualitatea ne rupe de realitate în așa măsură încât ne comportăm nefiresc în spații ce ar trebui să creeze în noi ecouri puternice. Nu te poți plimba la fel într-o pădure din Munții Carpați cum te plimbi în Pădurea Katyn din fosta URSS, unde comuniștii ruși au omorât peste 22.000 de oficiali ai armatei poloneze în Cel De-al Doilea Război Mondial. Nu te poți plimba și fotografia la fel în Central Park, cum o faci la memorialul 9/11, pe locul unde a avut loc atentatul din 2001, când aproximativ 3.000 de oameni și-au pierdut viața. Sfântul Apostol Pavel spunea în epistola sa adresată comunității din Roma următoarele: bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.Cum sună acest îndemn pentru societatea noastră profund secularizată? Cum mai este pentru noi, creștinii? Am devenit atât de insensibili față de ceilalți încât lucrurile contează doar dacă au legătură directă cu noi. Dacă nu au, folosim orice prilej, chiar și cel al unei vizite într-un loc al memoriei, pentru a ieși în evidență. Ce transmitem atunci când nu știm să necomportăm într-un loc al memoriei? Că ne folosim de popularitatea sa într-un mod nefiresc, vrem să spunem că și noi contăm pentru că am ajuns acolo și transformăm locul într-unul banal. Contribuim și noi, într-un fel, la „banalitatea răului”, termen folosit de Hannah Arendt când a caracterizat natura răului totalitar. Începe sezonul estival, se relaxează restricțiile, ne facem planuri de vacanță. Ne-am pus pe harta concediului nostru vreun loc al memoriei? Și dacă călătorești în România, sunt foarte multe astfel de locuri – Memorialul de la Sighet, Închisoarea comunistă de la Pitești, Închisoarea tăcerii de la Rîmnicu Sărat etc. Unul dintre cei mai înțelepți regi ai Orientului Antic, regele Solomon scria – Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-ocasă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta. Mai bună este întristarea decât râsul, căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună. Inima înţelepţilor este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii. Solomon aduce aici în discuție spațiul, locul memoriei. Tratarea corectă a acestuia vine cu un rod: inima bună și înțeleaptă. Concediul trebuie să fie și o experiență a memoriei, dacă nu ne luăm timp să ne detașăm de iureșul cotidian, de poluarea zilnică și să marcăm în timp anumite evenimente, suntem condamnați la repetiție. Mi-ar plăcea ca societatea românească să se umple cu oameni care se întorc din vacanță mai odihniți, mai înțelepți, mai buni. De aceea, vă rog, nu vă mai fotografiați la Auschwitz!

Vlad Tomoș

Sursa foto: Photo by Chester Ho on Unsplash