You did not follow anybody yet.
În ultimii ani, odată cu avântul ideologiilor de stânga, mulți din cei aflați în partea dreaptă a spectrului politic și-au descoperit colțul creștin al sufletului. Acest lucru a început să se lămurească în timpul referendumului pentru familie, când oameni care nu aveau nimic în comun cu biserica sau cu Dumnezeu, au început să își afirme identitatea creștină uitată până atunci. Aceeași “regăsire creștină” ia ființă și în preajma marilor sărbători creștine, când, pentru câteva zile, mesajele de ocazie se îngrămădesc pe Facebook sau în telefon. Nu zic că ar fi un lucru rău. Dimpotrivă. Orice impuls care-l stârnește pe om să-L caute pe Dumnezeu este, până la urmă, o binecuvântare. Însă nu sunt puțini cei care cred că mersul de două ori pe an la biserică, postarea ocazională pe Facebook a vreunei meditații creștine saupoziționarea politică corectă le confirmă identitatea creștină. Nimic mai fals. Din păcate, astfel de convingeri sunt larg răspândite. Și, totuși, ce anume face pe cineva creștin? Doctrinele sau setul de afirmații adevărate pe care cineva le cunoaște despre Cristos și Evanghelie? Cu certitudine acestea sunt importante, dar nu suficiente pentru a confirma identitatea creștină a cuiva. Sunt teologi, preoți sau pastori care și-au ros coatele prin biblioteci studiind Scripturile și care, totuși, trăiesc imoral. O frecvență anume cu care cineva merge la Biserică? Este esențială participarea la slujbele bisericești, însă tot nu este suficientă. Sunt cantori care au copilărit lângă altar și care, totuși, trăiesc imoral. Multitudinea de fapte bune pe care le face cineva? Chiar dacă sunt remarcabile și dau un nume bun celui ce le face, nu sunt suficiente. Suntfilantropi care donează miliarde, dar trăiesc imoral.
Și, atunci, ce anume face pe cineva creștin?
Apostolul Pavel le spunea creștinilor din cetatea eternă, Roma, că autenticitatea creștină a cuiva este dată întâi de toate de lupta continuă cu impulsurile imorale ale sinelui și, subînțeles, de victoria asupra acestora. Nicio altă religie în afara creștinismului nu a sondat atât de adânc sufletul omului, încât să-i descopere abisurile. Mândria, zelul afirmării de sine, pofta ochilor și a minții, dorința de a fi servit și așteptarea ca cei din jur să-i facă întotdeauna pe plac, dorința de a se lăuda cu realizările personale, așteptarea de a fi invidiat, exigență față de ceilalți și superficialitatea față de sine, vanitate, nepăsare față de aproape și dragoste nemăsurată de sine, lenea, bârfa, minciuna, cuvintele rele, jignirea și înjosirea celuilalt, batjocura – toate acestea și multe altele sunt manifestări ale sinelui, pe care un creștin autentic trebuie să le poată identifica în el însuși, apoi să lupte împotriva lor și să fie victorios.
Astfel, viața creștină este în final o sumă a bătăliilor pe care cineva le-a dus cu sine însuși, cucerind astfel o Împărăție a lui Dumnezeu înlăuntrul lui, detronând eul și întronându-L pe Cristos. Fără această definiție, gândul sporadic îndreptat spre Cer, postarea de Paști, de Crăciun sau dintr-un moment sensibil, vizitarea unei biserici sau a unei mănăstiri, sunt doar încercări timide de a valida o identitate creștină, care este însă la fel de păgână ca spectrul politic de care caut să mă distanțez.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter
Autenticitatea crestina “este dată întâi de toate de lupta continuă cu impulsurile imorale ale sinelui”?… Formula nu pare sa tina de temelia crestinismului.
Nu moralitatea e caracteristica principala a crestinismului, ci spiritualitatea.
Autenticitatea crestina “este dată întâi de toate de lupta continuă cu impulsurile imorale ale sinelui”?… Formula nu pare sa tina de temelia crestinismului.
Nu moralitatea e caracteristica principala a crestinismului, ci spiritualitatea.