Iubirea de sine și distrugerea familiei

Tendința ascendentă a divorțurilor face ravagii în rândul celor mai vulnerabili membri ai societății.

Există puține lucruri care indică mai elocvent ce crede o societate despre scopul existenței omului ca felul în care vede căsătoria. Un exemplu recent este un articol apărut în New York Times: “Divorțul poate fi un act de iubire de sine radicală”, scris de Lara Bazelon, profesoară la University of San Francisco School of Law. Clar, concis și foarte personal, articolul ne lasă să aruncăm o privire asupra a ceea ce clasa conducătoare consideră a fi prioritățile pentru împlinire: responsabilitatea față de autorealizare, în primul și ultimul rând și întotdeauna.

Mesajul principal al articolului este că divorțul autoarei este benefic pentru ea, deoarece i-a dat libertatea să își urmeze propriul drum și să își organizeze prioritățile vieții – si dependența naturală a copiilor ei de ea – într-o manieră care îi permite să își urmeze visele. Ea explică acest lucru folosind limbajul iubirii de sine.

Discuțiile despre copiii care o duc o mai bine datorită divorțului fac apel la emoții, iar unii copii cresc în cămine în care sunt abuzați într-un mod groaznic. Însă se pare ca aceasta nu era deloc situația copiilor autoarei. Când ea folosește metafora puternică a “cioburilor” din cadrul familiei nucleare care pot afecta copiii, nu ajunge la concluzia că părinții competenți au responsabilitatea de a face ca familia să funcționeze. Nu, cu argumentul ei este acesta: ambițiile mele sunt în centru și orice altceva, orice relație în care mă găsesc, chiar și cea cu copiii mei, trebuie construită în jurul acestui fapt. Astfel, dacă există vreun efect pozitiv asupra copiilor, este în cel mai bun caz un beneficiu colateral derivat din încheierea a ceva în care ea și soțul ei au eșuat, efectul pozitiv nefiind motivația ei primară.

Pentru a-și demonstra punctul de vedere, autoarea o citează pe fiica ei de 10 ani, care spune că munca mamei ei este mai importantă decât să fie prezentă în viața ei: “Unii din prietenii mei petrec mai mult timp cu părinții lor, însă trebuie să îți acord mult credit, deoarece acei copii sunt în familii cu doi părinți. Sistemul nostru de justiție penală este oribil și defectuos, iar tu încerci să ajuți la îndreptarea lui.”

Pentru o fetiță de 10 ani, aceasta este o observație remarcabilă asupra sistemului de justiție penal american și a importanței mamei ei. De asemenea, este trist că o fetiță de 10 ani trebuie să spună acest lucru.

În aceeași săptămână, cântăreața britanică Adele a dat un interviu despre raționamentul din spatele divorțului ei și impactul pe care l-a avut asupra fiului ei. A făcut-o cu mai puțină ipocrizie, cu mai puțină pietate și probabil cu mai multă sinceritate. Avraam a suferit cumplit deoarece trebuia să își sacrifice fiul. Nu la fel a fost și cu această cântăreață faimoasă:

“Adele spune că următorul ei album a fost scris cu gândul la fiul ei, ca atunci când acesta ‘va avea douăzeci sau treizeci de ani’ să poată înțelege ‘cine sunt și de ce am ales voluntar să îi dărâm întreaga viață în căutarea propriei mele fericiri.’”

Limbajul este extrem de direct: ea a ales cu bună știință să dărâme întreaga viață a fiului ei în căutarea propriei fericiri. Aceasta este o mărturisire înfiorătoare, însă emblematică pentru aceste vremuri în care la ordinea zilei este împlinirea de sine, iar nu jertfa de sine. Cu toții ne naștem liber, potrivit lui Rousseau. Asta face ca toți ceilalți, inclusiv copiii noștri, să fie în primul rând potențiale verigi în lanțurile care ne leagă.

Autoarea articolului din The Times are un statut financiar și social norocos. Ea are un loc de muncă bine plătit și, se pare, un fost soț cooperant. În opinia ei, copiii lor cresc bine și nu există niciun motiv de îndoială. Adele este într-o poziție similară, o femeie de succes care își poate urma visurile și poate atenua daunele colaterale făcute fiului ei în urma comportamentului ei. Și acest lucru este atât de tipic pentru detasarea tot mai mare de realitate evidentă în clasa conducătoare a zilelor noastre: promovarea stilurilor de viață de consecințele cărora averea și statutul le permite să se bucure, dar care provoacă ravagii altora, mai puțin bogați și mai puțin educați.

Copiii clasei de jos a societății nu au privilegiul plimbărilor idilice cu bicicleta din week-end în parc alături de părinții divorțați. Cu toate acestea, atitudinea lejeră față de familie pe care o promovează cei bogați și cei educați a avut un cost mare pe măsură ce a pătruns în toată ierarhia socială. Familiile și cartierele clasei de jos, în special, ajung să fie împovărate cu plățile generate de “actele de iubire de sine radicală” ale înaltei societăți.

La fel ca în cazul altor acte de iubire, acest “act de iubire de sine radicală” implică sacrificiu – evident că nu autosacrificiu, căci cine în era egoistă de azi ar mai dori așa ceva? În schimb implică sacrificiul altora, mai ales a copiilor. Și niciun discurs pios despre cât de benefic este acest act pentru părinții bogați, plini de succes și ambițioși nu poate ascunde acest fapt.

Carl R. Trueman, The World