Majoritatea adulților crescuți în familii din context evanghelic (creștine sau nu), dacă sunt întrebați cu privire la convertirea lor, îți vor menționa ziua în care s-au botezat (dar să nu cumva să-i suspectăm că ei cred în regenerare prin botez, sau că se întâmplă ceva mistic atunci când se scufundă sub apă, nici vorbă!). Sau îți vor spune de vreun moment când au fost mișcați emoțional printr-o tabără, în copilărie sau adolescență, și au „luat o decizie” de a trăi pentru Dumnezeu – nu contează că s-au întors mai apoi la aceleași năravuri și aceeași viață nesfântă.

Se vor grăbi imediat să-ți aducă în vedere că nașterea din nou nu trebuie să fie întotdeauna un eveniment dramatic, marcant, în care să pui degetul pe un moment anume. Ceea ce e adevărat. Totuși, nici nu vor condamna perioada lor de umblare în ipocrizie – când, după ce au luat „decizia”, au continuat poate să slujească prin biserici afișând o imagine de creștini respectabili (în timp ce în privat duceau o altfel de viață). Chiar dacă nașterea din nou a fost un proces, dacă „noua persoană” nu privește cu un profund dispreț această perioadă de rătăcire și ipocrizie – numind păcatele pe nume, fără rezerve –, atunci care e noua relație cu păcatul pe care această „nouă persoană” se presupune că o are?! („Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea şi de faptele voastre care n-au fost bune şi vă va fi scârbă de voi înşivă din pricina fărădelegilor şi urâciunilor voastre.” Ezechiel 36)

Dacă cineva pretinde că a devenit creștin cândva, în trecut, pe baza unei decizii, a unui botez, a unei rugăciuni și a unor emoții, dar mai apoi din diverse motive și lipsuri (lipsa de ucenicie, lipsa de învățătură) nu a trăit ca un creștin, iar acum se află într-un context în care are parte de învățătură și creștere – și „s-a trezit” din această adormire –, nu ar trebui totuși ca Duhul lui Dumnezeu să-l umple atât de recunoștință, cât și de o pocăință sinceră și profundă față de trăirea în neascultare și păcat, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a întâmplat pe când era creștin?!

De obicei, convertirile autentice din copilărie, de la vârste fragede, sunt produse în contextul familiilor autentic creștine, cu părinți credincioși, serioși, puternic ancorați în adevărul Scripturii și al evangheliei – care și-au luat în serios responsabilitatea și chemarea de a aduce „o sămânță dumnezeiască” (Maleahi 2:15). Excepțiile sunt excepții, dar nu sunt norma. Ceea ce este ciudat e că mulți dintre adulții care pretind că au au fost astfel născuți din nou (în urma unui proces nedefinit) – prin contextul familiei și al moștenirii religioase date de părinți încă din copilărie – nu provin din astfel de familii. Ci moștenirea pe care au primit-o este mai degrabă cea a unui creștinism anemic și disfuncțional, neevanghelic de multe ori, bazat pe superstiții sau interpretări dubioase, emoții sau experiențe, și nu pe Scripturi. Poate cineva care vine dintr-un astfel de context să fi fost totuși născut din nou cu adevărat în copilărie? Indubitabil. Dar oare toți au fost? E o excepție sau e norma?

O altă întrebare este, dacă nașterea din nou a fost un proces, el a ajuns totuși să se și finalizeze? Adică o persoană este ACUM născută din nou, sau va ajunge să fie, cândva, după mult timp și un proces îndelungat? Și dacă nu este încă finalizat procesul, atunci ea poate fi numită „o nouă făptură”, VIE, cu adevărat născută din nou? Sau, dacă (încă) îi lipsesc semnele vitale, ar trebui oare să ne grăbim să-i dăm false asigurări? Oare nu ar trebui, mai degrabă, să continuăm să o asistăm în acest proces, în speranța că Dumnezeu îi va întocmi în curând certificatul de naștere?! Poate cineva să fie „semi-născut din nou”, „puțin-născut din nou”, „aproape-născut din nou”? Sau mai degrabă este sau nu este? (Da, cu siguranță doar Dumnezeu cunoaște inima fiecăruia și ÎN ANUMITE SITUAȚII nu ar trebui să tragem concluzii, dar oare nu ar trebui NICIODATĂ să tragem vreo concluzie?)

Mai există vreo distincție între convertire/naștere din nou și procesul de sfințire și maturizare? Un alt lucru pe care îl observ este că oricine trăiește în mod evident o viață firească și nesfântă (și are adesea o mărturie a convertirii mai degrabă îndoielnică) este foarte ușor catalogat drept „imatur”. Dar oare unde se termină „imaturitatea” și este mai degrabă o lipsă evidentă a vieții spirituale?! Mie îmi pare că niciunde. Toți sunt imaturi, nimeni nu poate fi „catalogat” drept ne-născut din nou, oricât de urât ar duhni a putreziciune. „Nu judeca să nu fii judecat”; dacă cineva declară cu gura, trebuie să-l crezi pe cuvânt – doar așa ne învață și Scriptura: să nu testăm roadele credinței nimănui.

Un text de Agnia Potoroacă pentru Edictum Dei