Unii, educați pe net, cred că esența Europei sunt derivele ei stângiste (ura de sine, nihilismul, egalitarismul totalitar etc.) și că România nu poate progresa decât dacă subscrie la acestea.

Alții, hrăniți cu surogatul cultural etno-legio-protocrono-ceaușist, cred că România e raiul pe pământ, și că toate relele ne vin din Europa.

Primii exaltă ce-i mai rău în Europa, ceilalți, ce-i mai rău în România, reducând cultura continentului și pe cea a națiunii la o caricatură indigestă.

Ce e așa de greu să vedem ce-i mai bun în identitatea noastră, românească și europeană totodată?

E rea vremea în care trăim? Nici vorbă! Niciodată românii nu au fost mai liberi și mai prosperi. Niciodată alegerile nu au fost mai libere. Niciodată nu s-au școlit mai mulți dintre copiii acestui neam. Niciodată libertatea de credință și de conștiință nu a fost mai mare, pentru toată lumea.

Iar cearta noastră pentru valori și credințe, viziuni și opțiuni este simptomul suprem al libertății noastre, nu ceva rușinos sau nefiresc.

Nefirești sunt doar unitatea de monolit, consensul, conformismul, gândirea unică.

Să ne certăm deci, liberi și vii, și să ne apărăm dreptul de a nu fi de-acord, chiar strident și visceral, unii cu alții!

Poate nu v-ați prins, dar conservatorul nu conservă decât ce e bun.

Țineți în cămară conserve de gunoi, mucegai sau șobolan? Dimpotrivă, prin conservare încercăm să ferim ce e bun de mucegai sau șobolani, ca să avem și mai târziu ceea ce nu se mai găsește pe piață!

Pretutindeni în librăriile italiene, tone de maculatură produsă de secta bărbosului care a fondat cel mai mare abator al istoriei, comunismul. Rafturile gem de istorii, manifeste, lecturi, interpretări, justificări, memorii și relansări ale odioasei filozofii a resentimentului.

Istorii apologetice ale comunismului, câte vrei; despre Democrația Creștină, care a reclădit Italia după război, mai nimic. Amintirea lui Sturzo, De Gasperi sau Aldo Moro, ucis de Brigăzile Roșii, aproape s-a pierdut. Cea a lui Gramsci, Spinelli, Togliatti, Berlinguer și Bertinotti e vie.

Sub dictaturile lui Mussolini și Hitler, creștin-democrații și conservatorii erau antifasciști: Luigi Sturzo, exilat, De Gasperi și Konrad Adenauer, marginalizați și supravegheați, Churchill și De Gaulle pe baricade.

Cum au reușit peste tot comuniștii să confiște simbolic antifascismul, după ce în 23 august 1939 lăudau pacea garantată de Molotov-Ribbentrop? Cum au trecut drept democrați și progresiști cei care explicau, ca Sartre, că în URSS libertatea de a critica e totală, și îl boceau pe Stalin în 1953?

Socialiștii trebuie să înțeleagă că nu există dreptul de a trăi pe banii altuia, nici de a pătrunde neinvitat în casa/țara altuia.

Dacă vechiul conservatorism e numit fascism, iar vechiul comunism – social-democrație, e normal să considere vechiul socialism – centru-dreapta modern.

Dacă Magdalena ar trăi azi, progresiștii ar face-o icoană a sexomarxismului, iar unii „creștini”, obsedați de puritate, ar lapida-o fără să ezite.

Vedeți, Hristos e mereu în mijlocul nostru, în epicentrul bunului simț, mediator între extreme.

(Acestea sunt gândurile pe care le-am scris pe această pagină în ultimii cinci ani).

Text publicat inițial pe pagina personală a autorului