“Divinitatea era pentru cei mai măreți dintre cei măreți: pentru biruitori, eroi și împărați. Unitatea de măsură era puterea de a-și tortura dușmanii, nu de a suferi ei înșiși: să îi pironească de stânci, să-i transforme în păianjeni, să le scoată ochii sau să-i răstignească după ce lumea era cucerită. Faptul că un om care a fost El însuși crucificat era venerat ca Dumnezeu nu putea decât să fie văzut ca un lucru grotesc, scandalos, obscen pe toată întinderea Imperiului Roman. Însă cea mai mare ofensă era adusă unui popor anume: poporul din care se trăgea Isus. Evreii, spre deosebire de conducătorii lor, nu credeau că un om ar putea deveni zeu; ei credeau în existența unei singure zeități eterne și atotputernice. Creatorul cerului și al pământului. Acesta era venerat de evrei ca fiind Dumnezeul cel preaînalt, Domnul oștirilor, Stăpânul pământului. Imperiile se supuneau poruncii Lui, iar munții se topeau ca ceara. Că dintre toți dumnezeii, un astfel de Dumnezeu ar fi avut un Fiu, iar acest Fiu, având soarta unui sclav, a fost torurat până la moarte pe cruce, erau afirmații stupefiante, iar pentru majoritatea evreilor, respingătoare. Nu se mai întâlnise o răsturnare mai șocantă a celor mai pline de devoțiune convingeri ale lor. Nu era numai blasfemie, era nebunie.