130 de ani de la nașterea lui J.R.R. Tolkien

Otto Dix, departe fiind de a admira naziștii pentru că au răsturnat lumea, era revoltat. Aceștia, în schimb, l-au catalogat ca fiind “degenerat”. Concediat din postul său de profesor în Dresden, fiindu-i interzis să-și expună picturile, s-a îndreptat către Biblie, ca cea mai sigură sursă de inspirație. În 1939, a pictat nimicirea Sodomei. Focul era reprezentat ca distrugând un oraș care era, fără îndoială, Dresdenul. Această imagine s-a dovedit profetică. Sorții războiului se întorseseră împotriva Germaniei, iar avioanele Marii Britanii și ale SUA au transformat în ruină marile orașe ale țării. În iulie 1943, într-o misiune denumită “Gomora”, o mare de foc a cuprins Hamburgul.

În Marea Britanie, un episcop numit George Bell – un prieten de-al lui Bonhoeffer-, a declarat public în semn de protest: “Dacă este permis să-i faci pe locuitori să-și dorească pacea prin inducerea suferinței, de ce să nu fim de acord cu jafurile, incendierile, torturile, omorurile, violurile?” Această obiecție nu a fost luată în seamă. Nu era loc de scrupule sentimentale sau umanitare într-un război contra unui inamic precum Hitler, fu episcopul informat cu severitate. În februarie 1945, a venit rândul Dresdenului să ardă. Cel mai frumos oraș al Germaniei a fost transformat în cenușă. Până când țara a ajuns să se predea necondiționat, în mai 1945, a fost transformată în ruine aproape în totalitate. Eliberarea lagărelor morții și realizarea a cât de genocidale au fost ambițiile lui Hitler a făcut ca puțini englezi să aibă sufletul împovărat. Binele a triumfat asupra răului. Scopul a justificat mijloacele.

Însă, pentru unii, această victorie a fost aproape ca o înfrângere. În 1948, trei ani după moartea lui Hitler, Tolkien termina trilogia “Stăpânul inelelor”. Punctul culminant al cărții vorbea despre înfrângerea lui Sauron. Tolkien relatează cum acesta a căutat o armă mortală, un inel cu o putere nemaiîntâlnită, care i-ar fi permis să domnească peste tot cuprinsul Pământului de Mijloc, dacă ar fi intrat în posesia lui. Frica lui Sauron era că inamicii săi, despre care știa că găsiseră inelul, vor folosi puterea acestuia împotriva lui. Dar, surprinzător, aceștia au distrus inelul. Adevărata tărie nu se manifestă în exercitarea puterii, ci în disponibilitatea de a renunța la ea; astfel credea creștinul din Tolkien. De aceea, în ultimul an al Primului Război Mondial, când Hitler era învins, vedea conflictul ca pe un lucru al răului: “Dorim să îl învingem pe Sauron cu ajutorul inelului. Și se pare că vom reuși. Dar pedeapsa este, după cum îți vei da seama mai încolo, că vom da naștere la alți Sauroni.”

Tolkien, deși respingea cu vehemență orice concepție despre cum că ar fi creat “Stăpânul inelelor” după evenimentele secolului în care trăia, privea evenimentele prin prisma propriei creații. Lumea lagărelor de concentrare și a bombelor atomice era făurită după tiparul unui ev îndepărtat, unde aripile îngerilor atingeau câmpul de bătălie și miracolele nu părăsiseră Pământul de Mijloc. Sunt puține momente în opera lui Tolkien când caracterul creștin al acesteia este prezentat fățiș, dar când ele există, sunt memorabile. Căderea Mordorului are loc în 25 martie, o dată care (încă din secolul al III-lea), se credea a fi data când Maria a rămas însărcinată și în care va fi răstignit Cristos.

“Stăpânul inelelor” a fost publicată pentru prima dată în 1954, după o editare îndelungată. Majoritatea recenziilor, atunci când nu au manifestat suprindere, au fost disprețuitoare. Rădăcinile cărții într-un trecut îndepărtat, convingerea că binele și răul există cu adevărat, înclinarea către supranatural: toate acestea li se păreau infantile intelectualilor sofisticați. “Aceasta nu este o operă pe care adulții să o citească în întregime de mai multe ori”, a spus cu dispreț unul dintre ei. Dar se înșela. Popularitatea cărții a crescut din ce în ce mai mult. În câțiva ani, a devenit un fenomen. Niciun alt roman scris în timpul războiului nu s-a apropiat nici pe departe de vânzările acestuia. Acest succes i-a fost foarte drag lui Tolkien. Scopul creării “Stăpânului inelelor” nu a fost unul financiar. Ambiția lui a fost una pe care au împărtășit-o, la rândul lor, Irineu și Beda: să le prezinte frumusețile și adevărul crestiniștinismului celor care nu le apreciază. Popularitatea romanului i-a încuviințat că reușise acest lucru. “Stăpânul inelelor” va fi cea mai citită operă de ficțiune a secolului XX-lea, iar Tolkien cel mai citit autor creștin.

Acest lucru, deși mărturisea influența durabilă a creștinismului asupra imaginației, mărturisea încă ceva. “Stăpânul inelelor” era o poveste cu final fericit, se plângeau mulți critici. Sauron a fost înfrânt, iar puterea Mordorului nimicită. Însă victoria binelui nu a fost gratuită. A venit cu pierderi, cu diminuări și cu dispariția a ceea ce a fost odată frumos și puternic. Împărățiile oamenilor au rezistat, însă nu și celelalte rase ale Pământului de Mijloc. “Împreună, ne împotrivim, prin evurile lumii, îndelungatei înfrângeri.” Acest simțământ, exprimat de o regină a elfilor, era ceea ce simțea și Tolkien însuși. “Sunt creștin, un romano-catolic, așa că nu aștept ca <<istoria>> să fie altceva decât o <<îndelungată înfrângere>>, deși conține câteva străfulgerări ale victoriei finale (iar o legendă le arată mai clar și profund).”

Succesul “Stăpânului inelelor” – deși, spera Tolkien, mărturisea ‘victoria finală’ a creștinismului – mărturisea de asemenea și diminuarea lui. Romanul oferea cititorilor religia lui Tolkien indirect; dacă nu ar fi procedat astfel, nu s-ar fi bucurat de succesul nemaiîntâlnit. Lumea se schimbă. Crezul în răul prezentat de Tolkien și în care creștinii au crezut de atâta timp, ca fiind o forță satanică, începea să slăbească. Puțini se îndoiau, la începutul secolului al XX-lea, că iadul există. Însă, devenise din ce în ce mai greu să și-l imagineze ca fiind diferit de un loc noroios, înconjurat de sârmă ghimpată, cu siluetele crematoriilor conturându-se pe cerul glacial, construit de oamenii locurilor de baștină ale lumii creștine.

Tom Holland, Dominion: Shadow