Zdrobeşte cochilia izolării noastre!

De ce se izolează oamenii?

Unii se izolează pentru că au fost dezamăgiţi şi vor să se protejeze de „atacurile” grupului. Lipsa de încredere îi face să vadă lumea doar în alb şi negru. Deşi instinctul de autoapărare poate fi justificat, soluţia la dezamăgire nu este izolarea, ci confruntarea. Spune-i celui care te-a dezamăgit adevărul, cu blândeţe, bineînţeles, dar spune-i că te-a dezamăgit şi vorbeşte-i despre sentimentele tale. Confruntă-i pe cei care intenţionat te dezamăgesc, dar nu te izola, pentru că izolarea pe fondul dezamăgirii va produce în tine numai resentimente şi ură. Şi nu cred că există vreun cancer mai periculos pentru suflet ca ura. Ca o găleată de smoală topită, ura îţi va înnegri sufletul, iar, în timp, ura aceasta se va solidifica atât de puternic încât te va paraliza. O dezamăgire administrată necorespunzător va deschide uşa unor cataclisme spirituale de neimaginat.

Alţii se izolează pentru că se simt inferiori şi nu se pot integra în grup. Fie că vorbim de un grup religios sau de un altfel de grup, ideea e că fiecare grup pune presiune pe ceilalţi. Toate grupurile încearcă să creeze un şablon comportamental, pe care ceilalţi se simt datori să şi-l asume. Când un individ cu complexe de inferioritate îşi dă seama că nu poate onora pretenţiile grupului, va alege calea izolării. Nu va intra în incinta grupului, ci se va uita peste gard să vadă ce face grupul. Dacă vorbim de biserică, atunci vorbim de oamenii care vin la biserică, dar nu sunt pentru biserică. În afară de a-şi da cu părerea pe la colţurile gardului – despre ce, cum, când, unde, de ce – nu susţin viaţa bisericii în niciun fel şi nici nu au părtăşie spirituală cu ceilalţi. Tragedia e că izolarea întreţine şi mai mult complexul de inferioritate şi îl va afunda pe individ şi mai mult în lipsa stimei de sine. Eu cred că Biserica este – sau mai bine zis trebuie să fie?! – mediul în care fiecare individ să se poate simţi acceptat şi iubit aşa cum este.

Alţii se izolează pentru că vor să îşi ascundă păcatele şi eşecurile. Sinceritatea este o virtute pe care Însuşi Dumnezeu ne-o cere. Nu există relaţii autentice fără sinceritate şi nu există Biserica autentică dacă nu învăţăm să fim sinceri. Puterea de a ne asuma păcatele şi eşecurile este, probabil, una dintre cele mai puternice dovezi ale creşterii în evlavie şi sfinţenie. Maturitatea spirituală nu este determinată de câtă vechime ai pe calea Domnului sau de câtă cunoştinţă ai – bineînţeles, comparându-ţi arhiva de informaţii cu a celorlalţi –, ci de modul în care te smerești. Ca ceilalţi să nu îţi descopere slăbiciunile, te vei izola. Îi vei lăsa să te vadă doar de la distanţă, doar întrezărindu-ţi imaginea pe care o vei cosmetiza cât mai bine. Orice apropiere de ceilalţi te va speria, căci apropierea dezvăluie mirosul pe care îl porţi. Apropiindu-ne unii de ceilalţi nu descoperim doar o imagine mai clară a semenilor noştri, dar le descoperim şi mirosul sufletului, un miros care poate duce la viaţă, atunci când sufletul e curat şi iubitor de Dumnezeu, sau, din nefericire, un miros care va duce spre moarte, când sufletul e rău şi urâtor de fraţi.

Când ne izolam pentru a ne ascunde eşecurile, deschidem, de fapt, uşa spre gura iadului şi orice progres spiritual va fi blocat. Tot ce vom încerca să facem va fi artificial şi fără efect. Iată realitatea: ne izolam pentru că suntem mândri şi egoişti, răi şi infatuaţi, şi nu ne place calea smereniei şi a zdrobirii. Este imposibil să iubeşti în izolare, deoarece în izolare nu te ai decât pe tine însuţi.

Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel încât să nu putem creşte în izolare, închişi în cochiliile noastre. Avem nevoie de ceilalţi. Iubirea se află într-o căutare permanentă a aproapelui. Ea niciodată nu este împlinită în izolare. Să ieşi din izolare înseamnă, în cele din urmă, să fii gata să iubeşti. Iubirea tânjeşte după iubire.

Zdrobeşte, Doamne, cochilia izolării noastre, ca să putem iubi aşa cum iubeşti Tu!