
Având în vedere că omul este creația lui Dumnezeu, viața sa nu poate fi analizată în absența legilor divine, nici în lipsa universului pe care El l-a rânduit. Întreaga ființă umană trăiește într-o lume creată de Dumnezeu, unde atât omul prin natura sa, cât și mediul care îl înconjoară sunt complet guvernate de Dumnezeu și de Legea Sa. Ființa umană își găsește în întregime fundamentul în Dumnezeu și în Cuvântul Legii Sale.
Psalmul 1, de altfel, toată Scriptura, prezintă omul doar în raport cu Dumnezeu și cu ordinea Sa universală bazată pe legi și consecințe. Conform psalmistului:
- Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori
- ci își găsește plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea Lui!
- El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc; tot ce începe duce la bun sfârșit.
- Nu tot așa este cu cei răi, ci ei sunt ca pleava , pe care o spulberă vântul.
- De aceea cei răi nu pot ține capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii, în adunarea celor neprihăniți.
- Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire.
În primul rând, psalmistul ne spune că oamenii sunt clasificați de Dumnezeu. Ei sunt numiți „răi”, „păcătoși” sau „binecuvântați” în funcție de judecata lui Dumnezeu, nu a omului. În Grădina Edenului, omului i-a fost atribuită misiunea de a numi și clasifica creația lui Dumnezeu, un demers cu valențe științifice (Geneza 2:19-20). Pentru a îndeplini mandatul de stăpânire și supunere a pământului, Adam trebuia să înțeleagă scopul, planul și ordinea creației rânduite de Dumnezeu. În propria clasificare, omul trebuie să accepte în totalitate clasificarea lui Dumnezeu; altfel, viața sa devine un dezastru. Clasificând plantele și animalele, Adam trebuia să înțeleagă atât locul și ordinea acestora în structura rânduită de Dumnezeu, cât și relația lui cu ele și utilitatea lor în exercitarea stăpânirii. Astfel, omul a înțeles de timpuriu rolul vacii, găinii și calului atât în raport cu sine, cât și în ordinea stabilită de Dumnezeu, acționând pe baza acestei cunoașteri. Cu toate acestea, în propria clasificare, omul trebuie să se subordoneze complet scopului lui Dumnezeu. Bărbații și femeile nu pot să se folosească unii pe alții în orice scop: în toate aspectele, ei sunt complet supuși lui Dumnezeu. Mandatul creației îi cere omului să exercite stăpânirea asupra întregului pământ, dar semenii săi sunt excluși din acest mandat (Geneza 1:26-28). Mai mult, ordinea stabilită de Dumnezeu privind căsătoria nu face referire la stăpânire, ci la unire ca fundament al căsătoriei (Geneza 2:18-24). Apostolul Pavel, vorbind despre căsătorie, nu folosește termenul de stăpânire, ci de conducere (1 Corinteni 11:1-12; Efeseni 5:21-23). Scriptura cere omului să exercite stăpânire asupra lumii, dar acest lucru nu înseamnă ca noi trebuie să iubim găinile de care ne folosim în gospodărie. Putem iubi pământul pe care îl lucrăm, dar porunca este să ne exercităm stăpânirea. Autoritatea, însă, este asociată clar cu iubirea. Soților li se poruncește să-și iubească soțiile „așa cum și Cristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25, 28-33). Un bărbat este fără minte dacă se sacrifică pentru animalele asupra cărora trebuie să exercite stăpânire, dar este chemat să exercite o autoritate altruistă față de soția sa pentru a întări unitatea căsniciei lor sub Dumnezeu. Autoritatea sa sacrificială nu este una centrată pe soție, ci pe o chemare divină în ascultare față de Dumnezeu. Pe scurt, fiecare aspect al vieții omului trebuie guvernat și definit de Cuvântul Legii lui Dumnezeu. Un bărbat poate folosi animalele, având stăpânire asupra lor, în diverse moduri legitime, dezvoltând multe utilizări nu doar din carnea, pielea și oasele lor, ci și din „subprodusele” acestora. Atâta timp cât respectă cerințele generale ale lui Dumnezeu, el este în conformitate cu legea. În relația sa cu Dumnezeu, cu soția și cu ceilalți oameni, căile omului sunt atent clasificate de Legea lui Dumnezeu. El nu poate folosi alți oameni; împreună, ei trebuie să fie guvernați și folosiți de Dumnezeu.
Același lucru se aplică și în relația omului cu sine însuși. Gândurile, acțiunile, sexualitatea și ființa sa sunt complet guvernate de Cuvântul Legii lui Dumnezeu.
În al doilea rând, psalmistul subliniază că viața omului provine de la Dumnezeu și depinde de fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu. Domnul nostru declară: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4), reluând cuvintele lui Moise din Deuteronom 8:3. Omul are adesea tendința de a vorbi despre influența mediului său. În cazul omului căzut, în loc să fie stăpân peste mediul în care trăiește, ajunge adesea să fie el cel dominat. Omul se victimizează pe sine pentru a-și justifica păcatul. Omul răscumpărat este profund influențat de Dumnezeu și de Cuvântul Legii Sale.
Omul răscumpărat este comparat cu un copac plantat lângă un râu, care își ia în mod continuu hrana dintr-un sol bine udat, astfel încât „tot ce face va înflori”. Cei fără lege, prin respingerea lui Dumnezeu în calitate de Creator, se ofilesc și sunt purtați ca pleava de vânturile judecății.
Deoarece omul este, în întregime și în fiecare aspect, o ființă creată, el este complet supus lui Dumnezeu, iar fiecare condiție a vieții sale este rânduită și condiționată de Dumnezeu. Omul nu este un produs al propriei creații.
A fi o făptură înseamnă a fi sub autoritate. După cum a arătat T. Robert Ingram, omul modern a înlocuit mandatul legii lui Dumnezeu cu mandatul drepturilor omului. Însă „a fi creat înseamnă a fi dependent”. Omul, totuși, este stăpânit de păcătoasa „iluzie că omenirea ar putea deveni propriul său legiuitor”. Totuși, din moment ce „toată puterea și autoritatea sunt de la Dumnezeu”, înseamnă că „omul nu poate stăpâni dacă în fond nu este Dumnezeu cel care stăpânește, deoarece El este sursa oricărei stăpâniri ”.
În al treilea rând, omul neprihănit este acela care „își găsește plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea Lui”. Binecuvântarea și dreptatea nu sunt condiții abstracte ale spiritualității, ci sunt expresia unei ascultări foarte practice față de Legea lui Dumnezeu. Sfințenia nu este un sentiment provocat de propria persoană, ci acea stare de ascultare prin credință față de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, așa cum cere Scriptura.
Sfințenia umanistă este o creație omenească. Se bazează pe spiritualitatea omului și pe propria sa manipulare mentală, nu pe ascultarea de Dumnezeu.
Sfințenia este o cale (derek în ebraică), un drum bătătorit și stabilit de Dumnezeu. „Calea neprihănirii” și „calea păcătului” sunt menționate. Niciuna dintre ele nu este stabilită de către om. Legea lui Dumnezeu stabilește care este calea dreptății și, de asemenea, calea nelegiuirii. Omul nu are independență nici măcar în păcatul său. Fiecare cale pe care o alege face parte dintr-o lume creată și rânduită de Dumnezeu.
În al patrulea rând, „Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire”. A cunoaște (yada în ebraică) înseamnă, după cum subliniază Leupold, a avea grijă, a distinge ca prieten. A fi cunoscut de Dumnezeu înseamnă a fi acceptat ca membru al Împărăției Sale și ca beneficiar al harului, grijii și protecției Sale.
Fiecare dintre cele două căi ale vieții sunt văzute ca un regat, astfel încât se formează o aluzie cu privire la cele două împărății: Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Omului. Calea nelegiuitului este denumită și „sfatul celor răi”, termenul „sfat” referindu-se la cale, loc, adunare sau locuință. În contrast cu aceasta se află „adunarea celor neprihăniți”.
Astfel, psalmistul clasifică și identifică oamenii în termenii lui Dumnezeu și ai Legii Sale. Fiind creația și făptura lui Dumnezeu, orice altă clasificare este un mit.
Un ultim punct: când omul neagă faptul că este creația lui Dumnezeu și că El constituie realitatea sa fundamentală, atunci omul se transformă într-o făptură a naturii, iar realitatea sa fundamentală devine lumea din jur. În loc să exercite stăpânire asupra lumii, el este condus și determinat de ea. Este asemenea plevei pe care vântul o poartă înainte (Ps. 1:4). Căutând salvarea atât în sine, cât și în lume, el se transformă într-un praf purtat de vânt, născut din țărână, dus ca pulberea ce se întoarce în pământ (Geneza 3:19).
Chalcedon | The Predetermined Life of Man
Un articol scris de R.J. Rushdoony pentru Chalcedon Foundation.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează