Viața lui Julie: critică de film

Gânduri negre ca acestea bântuie prin ideea transmisă de “The Worst Person in the World”, un film nou și splendid al regizorului norvegian Joachim Trier. Julie, interpretată de Renate Reinsve, este o femeie milenială care trăiește în modernul Oslo și care se apropie de 35 de ani, neavând nicio certitudine cu privire la ce ar trebui să facă sau pe cine să iubească. Orice alegere care ar putea dăinui o viață întreagă îi limitează posibilitățile. Alegerea unui viitor anume înseamnă respingerea celorlalte viitoruri probabile. Julie se ferește de angajamente, așa că sfârșește singură.

Așa că o vedem în scena de deschidere a filmului: îmbrăcată în mătase neagră, fumând pe balcon, cu orașul conturându-se în spatele ei, stând într-o izolare magnifică în timp ce privește ecranul telefonului. Această imagine este oglindită la sfârșitul filmului, când privește alt ecran – de data aceasta al unui computer, aflându-se într-un apartament pe care nu îl împarte cu nimeni.

Între aceste două scene, o vedem pe Julie încercând să-și împartă viața cu doi bărbați. Unul dintre ei, Aksel (Anders Danielsen Lie), este cu 15 ani mai în vârstă. Creatorul de succes a unei publicații de benzi desenate, el crede mai degrabă în arta care șochează decât în pietatea “woke”. Este împlinit profesional, în stare să-l înfrunte pe tatăl neglijent al lui Julie și dornic să-și întemeieze o familie. Se vede pe sine ca pe un rebel, însă este ultimul vestigiu al unei patriarhii burgheze. Julie îl iubește, însă îl părăsește. Simte că a trăit prea mult după placul lui și își dorește să trăiască după placul ei.

Celălalt bărbat, Eivind (Herbert Nordrum), lucrează la o cafenea. Eivind reprezintă noua masculinitate, care cere puțin de la Julie și îi oferă puțin în schimb. Nu câștigă destul pentru a putea întreține o familie și nici nu-și dorește una. Având un tată neglijent, nu-și dorește să devină unul.

În plus, aducerea unui copil pe lume ar agrava schimbările climatice. Înainte de a se muta împreună cu Julie, Eivind locuia cu o femeie care a devenit obsedată de încălzirea globală. De la ea a aflat că simpla existență a omului modern periclitează speciile pe cale de dispariție și triburile izolate. Eivind trebuie să renunțe la visul său de a călători, limitează folosirea plasticului și verifică atent ingredientele produselor cumpărate.  Nu poți scăpa de autoacuză. Când locuia împreună cu fosta iubită, “suma vinovăției occidentale stătea lângă el pe canapea și în pat, noaptea”. Nu e de mirare că nu își dorește un fiu.

Principiile lui Eivind de a nu-și lua angajamente și de a nu-i răni pe ceilalți sunt împărtășite și de Julie. Într-un moment de introspecție ea sugerează ca “a răni o altă persoană în afară de partenerul tău” înseamnă a-l înșela. Supărată pe tatăl ei care nu îi dă atenție, neîngăduitoare cu mama ei îndurerată, Julie știe riscurile care vin odată cu intimitatea. Dragostea cauzează suferință. Aduce cu ea umbra morții – nu doar din cauză că îi rănim pe ceilalți și suntem răniți de ei, la rândul nostru – ci pentru că dragostea ne cere să murim față de noi înșine, să gustăm din moartea pe care o vom experimenta cu toții cândva.

Elliott Jaques, un psihoanalist, a folosit termenul de “criză a vârstei mijlocii” pentru a descrie confruntarea cu mortalitatea, care începe în mintea noastră când ne apropiem de 40 de ani, atunci când “familia și educația sunt deja bine stabilite… părinții au îmbătrânit și copiii sunt pe cale de a deveni adulți.”

“The Worst Person in the World” explorează o criză a vârstei mijlocii diferită, una cu care mulți mileniali vor avea de-a face. Ei nu vor înfrunta tradiționala conștientizare a îmbătrânirii lor înșiși și a creșterii copiilor lor. Vor avea de înfruntat faptul că nu vor atinge niciodată imaginea lor despre maturizare. Moartea va veni înainte să se căsătorească, să aibă copii și să își cumpere o casă.

Aceste adevăruri nu pot fi reduse la nestatornicie generațională sau grijă exagerată pentru mediul înconjurător. Viața clasei mijlocii, care era contextul tradițional pentru criza vârstei mijlocii, a devenit din ce în ce mai greu de obținut pentru mileniali, un fapt reflectat în tranziția lui Julie de la Aksel, independent finaciar, la Eivind, plătit la oră. În curând, majoritatea prietenilor mei mileniali vor împlini 35 de ani, vârstă de care Julie se apropie, iar cei mai în vârstă reprezentanți ai acestei generații au împlinit 40. Sociologii au descris rata scăzută a căsătoriei, a copiilor născuți și a proprietăților deținute a acestei generații. Regizorul încearcă sa prezinte un lucru greu de exprimat: experiența ambivalentă a oamenilor de această vârstă.

Părea că putem face tot ce am fi dorit, cu excepția formării unor relații de durată; că putem merge unde ne-ar fi plăcut, în afară de locul numit “acasă”. Pentru nicio altă generație anterioară, posibilitățile nu au fost atât de nelimitate și realitatea atât de limitată. Curtea Supremă a decretat că oricine se poate căsători, chiar dacă căsătoriile au devenit inaccesibile pentru cei săraci. AirBnB are proprietăți pe tot globul, chiar dacă casele au devenit ceva ce puțini oameni își permit. 

Chiar și pentru cei care aveau toate avantajele materiale, ceva lipsea. Este adevărat și în cazul lui Julie, care vine dintr-o familie privilegiată, într-una dintre cele mai bogate țări ale lumii. În ultima secvență a filmului, Julie e singură în fața computerului. Cu puțin timp înainte, este prezentată privind un cuplu tânăr cu un copil. Trier își lasă audiența să contemple acest contrast.

“Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” Cu toții ne temem de moarte, însă frica lui Julie e paralizantă. Evită să facă orice alegere care i-ar putea limita viitorul. Să îți restrângi opțiunile înseamnă să te apropii de momentul în care orice opțiune încetează. Pentru că refuză să moară, va rămâne singură. Alții vor da naștere unei vieți noi, ea va rămâne stearpă.

Matthew Schmitz, The American Conservative

Sursa foto: Neon