Umaniștii spun că doliul după Regina este prea religios. Însă moștenirea noastră creștină este exact lucrul de care au nevoie.

Alegerea cuvântului “cimenta” este interesantă. Para să recunoască faptul că, din punct de vedere structural, creștinismul a fost fundamental. Rutherford speră că ne putem încă elibera, înainte să fim cufundați pentru totdeauna, însă recunoaște un lucru esențial despre creștinism, cel puțin la nivel istoric. Se teme că reprezentația elaborată și profund creștină din ultimele zile va solidifica “stabilimentul creștin”. El scrie:

“O pretenție majoră este ne este forțată, atât deschis, cât și prin introduceri simbolice mărețe, că religia este sursa întregii morale și civilizații. Absentă din toată această reprezentație este o recunoaștere reală a majorității nereligioase din Marea Britanie, a valorilor noastre și a vieții bune pe care o ducem deja. În schimb, a fi nereligios este prezentat ca o deficiență morală.”

Mie mi se pare a fi atitudinea unui om care este invitat la un bar mitzvah, pentru ca apoi să se plângă: “Totul este atât de evreiesc, nu am fost reprezentat, sunt și alte moduri în care poți să îți crești copii, știi? Sincer, mă simt judecat.” Dacă ai întâlni un astfel de critic ar fi dificil să știi de unde să începi. Poate că ai spune: “Orice ai vrea să spui despre iudaism sau copii în general, acest copil este evreu. A-i sărbători vârsta împlinită este în totalitate o chestiune evreiască. Iar tu ești bine-venit.”

Rădăcinile biblice

Prin extrapolare, putem spune: sursa decisivă a monarhiei constituționale este creștinismul. S-a născut dintr-o înțelegere a legământului din Vechiul Testament în care conducătorii nu sunt deasupra legii, ci se supun întotdeauna ei; din învățătura lui Cristos din Noul Testament în care spune că cei care conduc nu “stăpânesc”, ci “slujesc”, din felul în care trata Augustin sacrul și secularul, din noțiunea medievală că “drepturile naturale” aparțin fiecărui om – chiar și celor lipsiți de vreo putere, din decretele juridice ale bisericii, conform cărora conducătorii sunt instituiți doar prin “acordul poporului din virtutea căruia au fost numiți”, din Magna Carta din 1215 și multe alte dezvoltări de-a lungul Evului Mediu.

Toate acestea reprezintă o înțelegere a domniei specifică creștinismului. Serviciul încoronării este o ungere în care Arhiepiscopul de Canterbury îi spune noului monarh: “Primește acest glob așezat sub cruce și amintește-ți că întreaga lume este supusă puterii și Împărăției lui Cristos, Mântuitorul nostru”.

Fără îndoială că toate acestea îi stânjenesc pe umaniști. Ca să fim sinceri, cele mai multe sprâncene moderne se vor ridica atunci când Cristos și imperiul sunt așezate unul lângă altul, la cel mai mare eveniment politic al națiunii britanice, care are loc într-o catedrală. Simțim că toate acestea sunt un amestec periculos de religie și politică.

Sacru și secular

Aici avem nevoie de claritate. Religia și politica sunt corelate în mod absolut și inextricabil. A scoate religia din aceste dezvoltări și convingeri politice vechi de milenii e ca și cum am scoate făina din pâine: imposibil. De fapt, aspectul religios – în mod specific, aspectul creștin – din toate acestea pătrunde atât de adânc, încât nu-l găsim doar în monarhie sau în sistemele politice arhaice. Nu putem să ne descotorosim de el lepădând regalitatea sau identitatea și istoria britanică. Creștinismul a pătruns prea adânc în noi pentru a putea face acest lucru. Este în mine și în tine, în Adam Rutherford și umaniști. Gândiți-vă la motivele pentru care mesajul lui are impact.

Denunță o instituție religioasă pentru corupția, bogăția și puterea ei. El face distincția dintre sacru și secular. Pledează pentru idealurile democratice – a avea o reprezentare reală în liderii noștri. Oferă oamenilor o perspicacitate și excepționalitate incredibilă. Vorbește de lumină și întuneric, de progres către viitor și de puteri spirituale care rezistă schimbărilor.

Democrația creștină

Toate aceste lucruri sunt profund creștină. Să luăm doar un exemplu: democrația. Biserica nu ne-a dat doar monarhii învechite și rele, iar rațiunea Iluminismului ne-a dat minunata democrație.

Traducătorul și preotul secolului al XIV-lea, John Wycliffe, a fost primul care a enunțat principiul în care conducerea poporului trebuia să fie “de către popor și pentru popor”. Pentru creștini precum Wycliffe, această observație a venit din meditația asupra “chipului lui Dumnezeu” (care oferă fiecărui om valoare morală și demnitate egală) și asupra domniei lui Cristos (care guvernează omenirea ca om pentru oameni). Creștinii cred în această reprezentație, deoarece Unul dintre noi stă pe tron. Cristos a fost trimis pentru a domni pentru noi – aceasta este minunea întrupării.

În zilele noastre am dori să lepădăm cu totul ideea de a ne investi conducătorii cu “drepturi divine”. Ne displace conceptul de putere provenită de sus și insistăm că trebuie să provină de jos – de la oameni. În regulă. Este creștinesc. Am ajuns la această idee nu atât prin abolirea “dreptului divin al regilor”, ci prin universalizarea lui. Datorită “imago Dei”, toți oamenii – bărbați și femei, indiferent de rasă, avere, statut sau poziție socială – stăpânesc. Această idee, centrală democrației, este adânc întipărită în monarhia constituțională. După cum spunea C.S. Lewis în 1953, când a privit la încoronarea Reginei:

“Greutatea acelei imense și grele coroane asupra acelui cap mic și tânăr devine un fel de simbol al stării omenirii: oamenii sunt chemați de Dumnezeu să fie coregenți și mari preoți pe pământ, însă simțindu-se atât de indecvați.”

Nu doar Elisabeta, ci și noi suntem încoronați. Mai presus decât domnia câtorva este domnia tuturor – a întregii omeniri.

Declarația de Independență

Chiar și Declarația de Independență, scrisă de deistul Thomas Jefferson, nu a putut zgudui înțelegerea biblică distinctă din care a încolțit. În fondarea republicii americane, Declarația subliniază ca guvernele “își capătă puterea justă din consimțământul celor guvernați” – un sentiment democratic minunat. Însă această afirmație derivă din cea precedentă, care spune că “toți oamenii sunt creați egali și sunt înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile”. Toate acestea își au temeiul într-o viziune teologică a omenirii. Dacă vrei să elimini această viziune, atunci drepturile “inalienabile” pe care guvernul le “asigură” devin drepturi condiționale, pe care cei puternici le acordă. Dacă nu ne place această versiune, trebuie să ne reîntoarcem la viziunea creștină. Sincer, nu avem unde altundeva să mergem.

Ne putem reîntoarce. Ne putem reîntoarce ca regaliști sau republicani. Creștinismul a modelat și le permite pe amândouă. În același fel în care poți fi naționalist sau globalist, tradiționalist sau progresist. Poți accentua natura teologică a politicii sau poți accentua distincția clară dintre sacru și secular. Poți chiar să fii umanist. Și eu sunt, crezând că cea mai măreață viziune despre umanitate este asigurată de “Dumnezeu Omul”, Isus Cristos.

Umaniștii sunt îngrijorați de o reminiscență pe scară largă a moștenirii noastre creștine. Ar trebui să o primească cu brațele deschise. Nu este o cimentare menită să îi prindă în capcană, ci este fundamentul pentru numeroase din idealurile lor cele mai profunde.

Glen Scrivener, Premier Unbelievable