Troparul și Condacul Nașterii Domnului

Tot Vechiul Testament este ironic-dramatic, tragic. Teologia Evangheliilor bate înspre ironic-paradoxal.

Paradoxul, contrastul, oximoronul sînt la ele acasă în Noul Testament.

Iată de ce merită să ne amintim aceste imnuri vechi, necunoscute mediului evanghelic, cel putin ca gimnastică a gîndirii teologice, dacă nu mai mult…

Isus, Lumina Lumii, este preamărit cu pornire de la o frază în aliteraţie: ”răsărit-a lumii Lumina…” Este Lumina cunoştinţei, coborîtă, vulgarizată, adică dată poporului (”vulgus” în latină) şi răpită multor înţelepţi, dată pruncilor cu mintea, ascunsă măreţilor și celor cu gînduri prea mari despre ei înșiși. Lumina este dată celor fără carte, păstorilor, care astfel devin asemenea cu înţelepţii.

Cei ce slujeau stelelor din slujirea lor s-au învăţat şi steaua i-a călăuzit nu spre lumină, ci spre Însuşi Soarele Dreptăţii. Din oglindiri, cercetînd, s-au îndreptat spre izvorul oricărei lumini, din gînduri şi raţiuni s-au îndreptat spre Înţelepciunea cea mai înaltă a oricărei cugetări.

S-au îndreptat înţelepţii să cunoască, dar au ajuns la Cel vrednic de închinare. S-au închinat și prin doxologie au sfîrşit în cea mai înaltă cunoaştere.

Au văzut un răsărit de stea, care deşi părea sus, pe bolta cerului, era un răsărit de jos, faţă de Răsăritul cel de Sus, Cel mai de sus, dar care tocmai zăcea în faţa lor, jos, în iesle.

Troparul se sfîrşeşte într-o explozie doxologică… Doamne, (asta se spune deopotrivă lui Dumnezeu Tatăl, dar Pruncului, de asemenea) slavă Ţie!

TROPARUL Naşterii Domnului:

„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,

răsărit-a lumii lumina cunoştinţei;

că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor

de la stea s-au învăţat să se închine

Ţie, Soarelui Dreptăţii,

şi să Te cunoască

pe Tine, Răsăritul cel de sus,

Doamne, slavă Ţie.”

Fecioara, lut în viaţă, a purtat pe Dumnezeu nouă luni în pîntec. Iată cum Veşnicul a intrat în curgerea timpului.

Cel din veci a intrat în „Astăzi”, după ce va fi locuit Fecioara. Cea muritoare şi din fiinţă naşte pe Cel fără de început şi venit de mai sus de Răsărit şi de mai sus de fiinţă.

Pămîntul, care prin El s-a făcut, nu se învredniceşte să-I aducă alta decît peştera. Cel neapropiat se apropie, Cel de departe vine între noi, în noi, îşi ia cort de trup şi se însoţeşte cu noi, aşa cum îngerii cu păstorii se aşează în cor, susul şi josul se amestecă, linia de orizont dispare pentru o clipă şi steaua se întovărăşeşte în călătorie cu magii.

Sedentarii devin călători de drum lung, păstorii înţepeniţi în cîmpie îşi lasă datoria şi lasă turmele în plata Domnului.

CONDACUL Naşterii Domnului:

Înţelepciunea gîngureşte; Domnul domnilor este dependent de braţe ale muritorilor părinţi pămînteşti; Lumina doarme liniştit vegheat de ochii aspri de tîmplar; Părintele veşniciilor are cîteva ore; Domnul păcii plînge de frig, oboseală şi foame; Minunatul Sfetnic va fi învăţat să meargă şi să vorbească; Dumnezeul tare va fi schimbat de scutece; Fiul e Copilul; Domnuţul este Dumnezeu.

Pruncul este Dumnezeu, Împăratul şi-a luat tron de lemne linse de vite, cu iarbă prinsă-n fibră. Cel dinainte de veci, prin care toate s-au făcut, vine după magi, păstori, îngeri, părinţi, dar rămîne totuși Cel dinainte.

„Fecioara astăzi

pe Cel mai presus de fiinţă naşte

şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce.

Îngerii cu păstorii slavoslovesc

şi magii cu steaua călătoresc.

Că pentru noi S-a născut prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”

Marius Cruceru, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Matthias Stomer, Adoration of the Sheperds, Wikipedia

Troparul și Condacul Nașterii Domnului

Related Articles

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Anulează răspunsul