„Trebuie ca El să crească…”

Următoarele două tablouri înfățișează nașterea lui Ioan Botezătorul și prorocia pe care tatăl lui, Zaharia, o rostește sub călăuzirea Duhului Sfânt cu acea ocazie.

Nașterea lui Ioan botezătorul este marcată de incidentul care apare atunci când, a opta zi, copilul trebuie numit. În mod tradițional, acesta ar fi trebuit să poarte mai departe numele tatălui. Comunitatea, prezentă și hotărâtă, „voia să-i pună numele Zaharia, după numele Tatălui Său” (Luca 1:59). Elisabeta însă știe că numele copilului a fost deja hotărât de Dumnezeu și că acesta este Ioan. Mirarea prietenilor este atât de mare, încât o ignoră pe Elisabeta și se întorc înspre Zaharia pentru a afla numele. Neputând vorbi, Zaharia scrie: „Numele lui este Ioan” (v. 63). „În clipa aceea” – nu la nașterea pruncului, nici mai târziu – „i S-a deschis gura, i s-a dezlegat limba și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu” (v. 64).

Sunt două lucruri care trebuie observate aici. În primul rând, copilul nu va fi legat de Zaharia și de Elisabeta, ci este pus deoparte pentru o misiune specială și chiar numele pe care îl poartă este un semn al acestui fapt. În al doilea rând, trebuie să remarcăm ascultarea lui Zaharia care se conformează poruncilor primite prin înger. Astfel, el nu scrie că „numele copilului ar trebui să fie Ioan”, ci, „numele lui este Ioan”. Deși vecinii și prietenii încă se certau, hotărârea fusese luată într-un for mult mai înalt, iar Zaharia nu poate decât să se supună. În momentul în care credința lui Zaharia se unește cu ascultarea lui, limba îi este dezlegată. Este de remarcat și faptul că Zaharia folosește darul proaspăt recăpătat al vorbirii pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu.

Deși cu întârziere, acum este rândul lui Zaharia să rostească laudele sale înaintea Domnului. Ceea ce spune el este calificat drept profeție. Putem observa că:

Profeția lui Zaharia este inspirată de Duhul Sfânt. Nu trebuie să neglijăm rolul fundamental pe care Duhul Sfânt în joacă în mijlocul acestor evenimente. El o umple pe Elisabeta, iar acum pe Zaharia. El a umbrit-o cu puterea Sa pe Maria, dar și pe Ioan, încă din pântecele mamei. Lucrarea de mântuire este cu adevărat lucrarea Dumnezeului Triunic.

Deși suntem la nașterea fiului lui, Zaharia vorbește prea puțin despre el. Preocuparea lui este cu celălalt Prunc. Se întoarce înspre propriul copil doar înspre finalul profeției și aceasta doar pentru a anunța că acesta, la rândul lui, nu va vorbi despre el, ci va pregăti căile Celui ce vine după el și Îi va fi profet (vezi v. 76-77). Observăm că rolul Duhului Sfânt care inspiră profeția lui Zaharia este acela de a-L înălța pe Hristos. Mai mult, privind la lucrarea lui Ioan de mai târziu, înțelegem că măreția lui a fost tocmai în disponibilitatea lui de a se face mic, astfel încât Hristos să strălucească și să fie văzut: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30). Iată o filosofie de viață demnă de urmat!