Tăcerea de dinainte şi de după divorţ (I)

Creştini evanghelici din România se văd ca fiind reduta „contraculturală” din societate. Suntem cei care mergem împotriva curentului, trăind radical pentru Cristos. Lucrurile, însă, sunt puţin diferite când nu ne mai uităm la sloganele noastre, ci privim în ochi realitatea de pe teren.

Este adevărat că o caricaturizare a mişcării evanghelice în culori de habotnicie şi separatism extrem nu este corectă, însă nici realitatea nu-i cu mult mai bună. Există domenii în care chiar ne opunem mersului culturii (pro-viaţă, dărnicie, ospitalitate etc). Dar sunt şi domenii, cum ar fi integritatea sexuală, în care realitatea arată că suntem doar cât vrem noi de „contraculturali”. În ceea ce priveşte pornografia, sexul premarital şi alte probleme din această categorie, dacă creştinii duc o luptă, de cele mai multe ori o duc în tabăra opusă, fie că sunt conştienţi sau nu. Statisticile lipsesc, dar realitatea din birourile de consiliere ne-o confirmă.

Până la urmă n-ai nevoie de statistici pentru a vedea o acomodare culturală în ceea ce priveşte, de exemplu, divorţul din cadrul creştinilor practicanţi. Aţi observat cât de rar este menţionat divorţul în bulele războiului cultural în care suntem prinşi? Oare pentru că Biblia nu vorbeşte despre acest subiect? Oh, Biblia vorbeşte despre asta mai mult decât despre alte subiecte în care suntem foarte vocali. Ai lideri în sfera politică şi în conducerea bisericilor locale cu căsătorii destrămate, încălcând legământul căsătoriei, uneori scandalos, dar nu vezi vreun protest sau măcar vreo evaluare morală. Iar aceasta nu pentru că bisericile se frământă şi agonizează cu privire la aceste subiecte, ajungând la concluzii diferite, ci pentru că nu există nici o analiză şi dare de socoteală morală.

Dacă vei cerceta, vei afla că sunt mai multe perspective asupra divorţului şi recăsătoririi în cadrul creştinismului evanghelic conservator. Totuşi, chiar şi cea mai largă perspectivă a excepţilor biblice nu ar fi de acord cu majoritatea divorţurilor din cultura noastră. Asta este în teorie. Dar, în practică, cum pot creştinii, indiferent de culoare, să lupte pentru dreptate şi adevăr fără a se adresa motivului principal ce duce la apariţia „orfanilor şi a văduvelor” (Iacov 1:27) în mijlocul nostru? Cum putem pretinde credibilitate morală când vorbim despre „valorile familiei”, dar nu spunem nimic despre abuz, neglijenţă, adulter şi divorţ?

Este posibil ca această atitudine să fie şi o reacţie faţă de condamnarea brutală a creştinilor din generaţiile anterioare care au trecut prin divorţ. Când divorţul era rar în societate, cei care-l experimentau (fie că erau iniţiatori sau victime ale divorţului) erau marginalizaţi şi trataţi ca nişte „leproşi”. Totuşi, reacţia nu ar trebui să fie închiderea ochilor. Sigur, există iertare deplină pentru orice persoană care se pocăieşte de propriul păcat şi recunoaşte că ceea ce Dumnezeu spune că-i păcat este păcat. Dar de ce nu ne luptăm mai mult împotriva factorilor care deseori duc la destrămarea căsătoriilor, la divorţuri „virtuale” sau chiar despărţiri iremediabile? Cât de repede ne piere curajul în faţa celor care îşi bat joc de familiile lor pentru că avem nevoie de influenţa lor politică sau financiară!

Este tragic, dar poate că-i de înţeles. Cine şi-ar dori să vorbească, având tonul Scripturii, despre o problemă care afectează aproape fiecare familie din băncile bisericii? Un Ioan Botezătorul care-i spunea lui Irod că nu o poate avea pe soţia altui bărbat este un exemplar rar al curajului.

Schimbarea atitudinii creştine, mai ales evanghelice, faţă de stabilitatea şi permanenţa căsătoriei (în practică, nu la amvoane) nu a apărut în urma unei reflecţii teologice sau a dezbaterilor. Ne-am obişnuit atât de mult cu o cultură a divorţului, strigăm împotriva acestui ultim act, acţionăm pompieristic, dar nu facem nimic pentru a evita „focul.” Ştiu că acest subiect este şi mai „fierbinte” atunci când devine personal. Mulți suntem anti-divorţ cu o singură excepţie: „cazul meu.” Şi atunci ne justificăm atât de bine, ne căutăm interesul personal încât călcăm peste oricine şi orice. Căsătoria poate dezvălui, uneori mai eficient decât orice altceva, cât de egoişti suntem. Cel mai bine se vede realitatea aceasta atunci când căsniciile noastre trec prin turbulenţe sau încep să destrame.

Da, divorţul este ultima zvâcnire a unei drame prin care trec cei doi. Dar cât de dureros este şi pentru cei care n-au avut nici o vină în acest conflict. Câţi copii nu sunt purtaţi, chiar acum, de la mama şi tata vitreg la tata şi mama vitregă? Şi câţi dintre ei sunt înecaţi de sentimentul fals al vinovăţiei sau de mânia faţă de părinţii care n-au putut să-şi păstreze familia laolaltă?

Cum am ajuns într-o astfel de stare? Va urma…