Speranță, disperare și amintire (2)

Fiecare dintre noi s-a simțit nevoit să țină minte fiecare poveste, fiecare întâlnire. Toți ne-am simțit obligați să depunem mărturie; aceasta era dorința celor pe moarte și testamentul celor morți. Din moment ce așa numita lume civilizată nu a avut nicio utilitate pentru viețile lor, atunci va fi locuită de morțile lor. 

Marele istoric Shimon Dubnov ne-a fost ghid și inspirație. Până în momentul morții sale le-a repetat mereu și mereu același lucru tovarășilor lui din ghetoul din Riga: “Yidden, shreibt un fershreibt” (Evreilor, scrieți tot ce se întâmplă!). Cuvintele lui au fost auzite. Peste noapte, victime fără număr au devenit cronicari și istorici ai ghetourilor și ale lagărelor morții. Chiar și membri ai Sonderkommandos, acei deținuți obligați să ardă cadavrele celorlalți deținuți înainte de a fi arși, la rândul lor, au lăsat în urmă documente extraordinare. A relata a început să devină o obsesie. Ne-au lăsat poezii și scrisori, jurnale și fragmente de romane, unele cunoscute peste tot în lume, altele încă nepublicate. 

După război ne-am spun unii altora că ar fi destul sa relatăm o singură noapte în Treblinka pentru a descrie cruzimea, lipsa de sens a crimelor și indignarea născută din indiferență, că ar fi destul să găsim cuvântul și momentul potrivit pentru a zgudui omenirea din indiferență și de a împiedica călăul de a mai tortura vreodată. Am crezut că va fi destul să citim lumii o poezie scrisă de un copil din ghetoul Theresienstadt pentru a ne asigura că niciun copil nu va trebui să rabde foame sau teamă. Că va fi destul să descriem o “selecție” dintr-un lagăr al morții pentru a preveni orice încălcare viitoare a drepturilor omului.

Am crezut că va fi destul să povestim valurile de ură care au copleșit evreii pentru ca oamenii de pretutindeni să hotărască odată pentru totdeauna să pună capăt urii față de oricine e diferit: fie el evreu sau arab, creștin sau musulman sau a cărui orientare politică, filozofică, sexuală e diferită. O presupunere naivă? Bineînțeles. Dar nu lipsită de logică.

Am încercat. Nu a fost ușor. La început, datorită limbajului – limbajul ne trădase. A trebuit să inventăm un nou vocabular, deoarece cuvintele ne erau inadecvate, anemice.

Apoi, oamenii din jur au refuzat să asculte; cei care au ascultat au refuzat să creadă, iar cei care au crezut nu au putut înțelege. Bineînțeles că nu au putut. Nimeni n-ar fi putut. Experiența lagărelor sfidează înțelegerea.

Am eșuat? Adeseori cred că da.

Dacă ne-ar fi spus cineva în 1945 că, în timpul vieții noastre, războaie religioase se vor duce pe fiecare continent, că mii de copii vor muri din nou de foame, nu am fi crezut. Dacă ne-ar fi spus că rasismul și fanatismul vor înflori din nou, nu am fi crezut. Nu am fi crezut că vor fi state care îi vor priva pe oameni ca Lech Walesa de libertate, din cauză că a îndrăznit să aibă o altă părere. Și el nu e singurul. Țări de extremă dreaptă sau stângă merg mai departe, supunându-i la tortură pe cei care se gândesc diferit – scriitori, oameni de știință, intelectuali – la tortură și persecuție. Cum să explicăm această înfrângere a amintirii?

Cum să explici furia Apartheidului care continuă nepotolită? Rasismul în sine este oribil, însă când pretinde a fi legal și îndreptățit, când Nelson Mandela este închis, devine și mai respingător. Fără a compara Apartheidul cu nazismul și cu “soluția finală” – acest lucru sfidează orice comparație, nu te poți abține să nu atribui cele două sisteme, în presupusa lor legalitate, aceleiași tabere. Crimele terorismului: ostaticii din Iran, masacrul cu sânge rece în sinagoga din Istanbul, crimele absurde de pe străzile Parisului. Terorismul trebuie condamnat de toate țările civilizate, nu explicat sau raționalizat, ci eradicat. Nimic nu poate și nu va putea justifica uciderea oamenilor nevinovați și a copiilor neajutorați. Nici împiedicarea scandaloasă a oamenilor ca Andrei Sakharov, Vladimir și Masha Slepak, Ida Nudel, Josef Biegun, Victor Brailowski, Zakhar Zonshein și mulți alții, cunoscuți sau necunoscuți de a-și părăsi țara. Apoi, avem Israelul, care după două mii de ani în exil și 38 de ani ca stat suveran, nu are pace. Mi-ar plăcea să văd acest popor, care este și al meu, capabil de a pune temeliile unei relații constructive cu toți vecinii arabi, la fel cum a făcut cu Egiptul. Trebuie să punem presiune pe cei aflați la putere pentru a ajunge la o înțelegere.

Aici ne întoarcem la amintiri. Trebuie să ne amintim suferința poporului meu, la fel cum ne amintim suferința etiopienilor, cambodgienilor, palestinienilor, a populației native a Americii Centrale, argentinienii “desaparecidos” – lista pare nesfârșită.

Sa ne amintim de Iov, care și-a pierdut totul: copiii, prietenii, posesiunile și chiar cearta cu Dumnezeu; și totuși, a găsit putere să înceapă din nou, să-și reconstruiască viața. Iov a fost hotărât să nu respingă creația pe care Dumnezeu i-o încredințase, oricât de imperfectă ar fi fost. 

Iov, strămoșul nostru. Iov, contemporanul nostru. Încercarea lui privește întreagă omenirea. Și-a pierdut vreodată credința? În caz afirmativ, și-a redescoperit-o în rebeliunea sa. A demonstrat că în rebeliune, credința este necesară și că speranța este posibilă dincolo de disperare. Sursa acestei speranțe era amintirea, la fel cum trebuie să fie și pentru noi. Din cauză că îmi amintesc, disper. Din cauză că îmi amintesc, am datoria să resping disperarea. Îmi amintesc ucigașii, îmi amintesc victimele, chiar dacă mă lupt să găsesc o mie unu motive să sper.

Vor fi momente când vom fi fără putere în prevenirea nedreptății, dar nu trebuie să existe momente când eșuăm în a protesta. Talmudul ne spune că salvând o singură ființă umană, omul poate salva lumea. Nu avem puterea să deschidem toate închisorile și să eliberăm toți prizonierii, dar declarând solidaritate cu un prizonier, acuzăm toți inchizitorii. Niciunul dintre noi nu poate elimina războiul, însă avem obligația să îl denunțăm și să-l prezentăm în toată hidoșenia. Războiul nu are învingători, ci doar victime. (…) Omenirea are nevoie de pace mai mult ca oricând, deoarece întreaga planetă, amenințată de războiul nuclear, este în pericolul distrugerii totale. O distrugere pe care doar omul o poate provoca și doar omul o poate preveni. Omenirea trebuie să își amintească că pacea nu e darul lui Dumnezeu pentru creaturile Sale, ci darul nostru unii către alții.

Elie Wiesel, Nobel Lecture, 1986

Sursa foto: Nick Wass/AP