Soljenițîn, Russell Kirk și imaginația morală (III)

Dintre toate formulările lui Kirk care m-au dus cu gândul la Soljenițîn, cea preferată este de dinainte ca Kirk să-l cunoască pe Soljenițîn. În primele pagini ale cărții “Mintea conservatoare” (1953), Kirk afirmă: “Conservatorii cred că o intenție divină guvernează societatea, precum și conștiința, făurind un lanț etern al dreptății și al datoriei care leagă între ei pe cei mari și pe cei obscuri, pe cei vii și pe cei morți”. Mai târziu, în acea carte fundamentală, când enumeră principalele probleme cu care se confruntă conservatorii, Kirk menționează că prima este “problema regenerării spirituale și morale: restaurarea sistemului etic și a conștiinței religioase pe care se bazează orice viață demnă de a fi trăită”. El continuă, “Acesta este conservatorismul la cel mai înalt nivel”. Nu numai că Soljenițîn ar fi rezonat cu acești termeni, dar chiar cuvintele pe care le alege sunt deseori foarte apropiate de cele ale lui Kirk, deși, se pare, fără să-l fi citit vreodată pe Kirk. În mod clar, lectura lui Kirk m-a pregătit pentru a-l aprecia pe Soljenițîn.

Conceptul de imaginație morală înseamnă mai mult pentru Kirk decât pentru Soljenițîn. Kirk introduce termenul chiar în titlul memoriilor sale, “Sabia imaginației” (1995). Am numărat referințele la imaginație din indexul acelei cărți și am ajuns la numărul de patruzeci și unu, zece dintre ele referindu-se în mod specific la imaginația morală. Imaginația este menționată mai des decât catolicismul, comunismul, liberalismul, chiar și conservatorismul. Memoriile, de asemenea, ne ajută să ne pregătim să aplicăm termenul “imaginația morală” lui Soljenițîn. De exemplu, atunci când Kirk descrie scopul cărții “Mintea conservatoare”, spune că “a vrut să trezească imaginația morală prin puterea de evocare a literaturii” și, prin urmare, că această carte, deși adesea abordată ca un manifest politic care a dat naștere unei întregi mișcări, mișcarea conservatoare americană, aparține de fapt categoriei belles lettres. Și astfel se descrie pe sine ca fiind “mai mult poet decât profesor”. Este, în concluzie, un om de litere. Literatura este genul de scriere cel mai potrivit pentru a transmite imaginația morală. În cuvintele lui Kirk, ” …Soljenițîn a dezvoltat acel tip de imaginație politică de care America are nevoie urgentă spre sfârșitul secolului al XX-lea – și acel tip de imaginație morală, de asemenea”.

Pentru definiția lui Kirk a termenului abstract “imaginația morală”, ne întoarcem la cartea sa despre T. S. Eliot, “Eliot și timpul său” (1971). Acolo, după ce notează că expresia îi aparține inițial lui Edmund Burke, Kirk explică: “Prin ea, Burke se referea la acea putere de percepție etică care trece dincolo de barierele experienței individuale și ale evenimentelor de moment”. Epoca noastră pune preț pe eul autonom și pe intuițiile subiective care apar din experiența brută, fără discernământ; epoca noastră devalorizează, de asemenea, tradiția și favorizează prezentismul, sau mentalitatea prezentului. Iar atunci când Kirk remarcă faptul că “imaginația morală aspiră la înțelegerea ordinii corecte în interiorul sufletului”, unele persoane ar răspunde că nu există suflet și că cei care cred că există ar trebui să își țină balivernele religioase pentru ei înșiși, ca pe o chestiune privată. De ce, s-ar putea întreba cineva, nu spune Kirk direct că imaginația morală își are “rădăcinile în intuițiile religioase” și nu susține că, prin posesia acestei facultăți, “ființa civilizată se distinge de sălbatic prin posesia imaginației morale”? Aceste lucruri sunt exact ceea ce spune el, textual.

Dintre toate modurile în care Kirk descrie imaginația morală, cel care îmi place cel mai mult pentru a-l aborda pe Soljenițîn se găsește în “Inamicii lucrurilor permanente” (1969):

“Imaginația morală este principala posesie pe care omul nu o împarte cu fiarele. Este puterea omului de a percepe adevărul etic, legea permanentă, în haosul multor evenimente. Fără imaginația morală, omul ar trăi pur și simplu zi de zi, sau mai degrabă clipă de clipă, așa cum o fac și câinii. Este o facultate ciudată – inexplicabilă dacă se presupune că oamenii au doar o natură animală – cea de a discerne măreția, dreptatea și ordinea, dincolo de barierele apetitului și ale interesului propriu.”

Prin intermediul imaginației morale, mai explică Kirk, “literatura umană se întoarce la scopul său normativ, spunându-ne ce înseamnă să fii cu adevărat uman”. Sarcina misiunii lui Soljenițîn, ca scriitor, este de a arăta dezumanizarea pe care ideologia a provocat-o tuturor celor pe care i-a afectat. În mod firesc, el începe cu compatrioții săi ruși, care au căzut sub cizma formei sovietice de ideologie. Să abordăm problema în felul următor. Soljenițîn a ajuns să fie considerat cel mai important scriitor anticomunist din lume. S-ar putea să ne surprindă să aflăm că nu îi place deloc termenul de anticomunist. A folosi acest prefix “anti” înseamnă implicit a acorda comunismului un statut pozitiv și, astfel, a face din opoziția față de acesta o reacție esențialmente negativă. Mai degrabă, în ordinea corectă a lucrurilor, comunismul este cel care este în mod inerent o negație, după cum explică Soljenițîn:

“Conceptul primar, etern, este umanitatea, iar comunismul este antiumanitatea. Oricine spune   «anti-comunism» spune, de fapt, anti-antiumanitate. O construcție greșită. Așa că ar trebui să spunem: Ceea ce este împotriva comunismului este pentru umanitate. Nu a accepta, ci a respinge această ideologie comunistă inumană înseamnă pur și simplu a fi o ființă umană. O astfel de respingere este mai mult decât un act politic. Este un protest al sufletelor noastre împotriva celor care vor să ne facă să uităm conceptele de bine și rău.”

Să numim poziția lui Soljenițîn așadar nu anticomunism, ci pro-umanitate. Să o numim, de asemenea, imaginația morală în funcțiune.

Kirk ne spune că imaginația morală este ceea ce îl deosebește pe om de animal. Fără îndoială, oricine este conștient de cât de dificil a devenit în zilele noastre să menținem această distincție fundamentală. Activiștii pentru drepturile animalelor neagă prea des că există vreo linie de demarcație între om și animal. Filozofii se străduiesc să justifice infanticidul urmașilor care sunt considerați a fi defectuoși sau care ne sunt în orice alt fel neplăcuți. Distincția tradițională dintre libertate și drept este considerată o construcție intelectuală depășită, iar singura limită a plăcerii noastre este ca distracția să nu-i rănească pe alții. Cu siguranță ne-am îndepărtat de noțiunea biblică potrivit căreia omul este apogeul creației și a primit de la Dumnezeu responsabilitatea de a stăpâni întreaga creație.

Un text de Edward Ericson pentru The Imaginative Conservative