„Și, fără credință, este cu neputință să fim plăcuți Lui!” – meditație din Luca 1 și Evrei 11

Capitolul 1 din Evanghelia după Luca pune înaintea noastră două persoane aflate în contrast în ceea ce privește credința lor. În treacăt fie spus, evanghelistul Luca este un maestru al contrastelor. Acesta este primul, dar urmează altele: doi fii, unul risipitor, altul nerisipitor; doi oameni care se suie la templu să se roage; doi tâlhari răstigniți tocmai la dreapta și la stânga Domnului nostru. Preotul Zaharia nu crede cuvintele pe care îngerul le rostește: „Iată că vei fi mut și nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor” (v. 20). Spre deosebire de el, Maria crede: „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Mai târziu ea va fi lăudată tocmai de soția lui Zaharia (!), Elisabeta, pentru credința ei: „Ferice de aceea care a crezut!” v. 45).

Ne-am obișnuit cu textul acesta, la care revenim în fiecare an în preajma Sărbătorii Nașterii sau, la Bunavestire, în martie. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă aici este neașteptat, ciudat chiar. Oare, dintre cei doi, la cine ne-am aștepta să creadă? Zaharia ar avea câteva avantaje. Este mai în vârstă și, în consecință, mai matur, inclusiv din punct de vedere spiritual. Este preot și cunoaște bine scrierile sfinte, unde astfel de minuni fuseseră relatate. Mai mult decât atât, vestea bună îl găsește la ceasul rugăciunii, în templu. Nu Zaharia este însă cel credincios, ci Maria, umila fecioară din Nazaret. De ce? Care ar putea fi posibilele explicații? Ah, spațiul acestei meditații este limitat, dar textul merită explorat în continuare.

Capitolul 11 din cartea Evrei este un veritabil tur de forță prin istoria Vechiului Testament. Voi puncta două gânduri. Să observăm că atunci când definește credința, autorul o leagă de „lucrurile care nu se văd” (v. 1). Este un aspect care se cere subliniat puternic în vremurile noastre, în care nu puțini oameni asociază credința cu ceea ce este ilogic și absurd. Aceștia îi acuză pe creștini că atunci când nu mai pot explica lucrurile, când ele nu mai au sens, apelează (creștinii) la credință. Nu, credința nu are de-a face cu absurdul și iraționalul, ci cu ceea ce încă nu se vede.

Să observăm și faptul că ceea ce îi leagă pe oamenii prezentați aici nu este desăvârșirea lor, ci credința lor. Au fost oameni cu multe imperfecțiuni. Nici nu ar trebui să îi percepem drept „super-eroi” spirituali. Dar, în momente cheie, pentru ei, dar și pentru popor, și-au legat încrederea de Dumnezeul nevăzut. Și-au dat viața, ca să spun așa, pe Cuvântul Lui, iar Dumnezeu „răsplătește pe cei ce-L caută” (v. 6).