Se termină cu rău sau cu bine? Ultimul episod din viața împăratului David – devoțional din 2 Samuel 24

Iată-ne ajunși, în cadrul programului de citire a Bibliei alcătuit de Robert Murray M Cheyne, la ultimul capitol din cartea 2 Samuel. Cred că este relevant să observăm care este episodul cu care naratorul alege să încheie relatarea domniei lui David. În ce mă privește, poate că aș fi ales „ultimele cuvinte ale lui David”, așa cum sunt ele consemnate la începutul capitolului 23. În cele din urmă sunt cuvinte înălțătoare, momente în care David își recunoaște nevrednicia, dar proclamă în același timp bunătatea lui Dumnezeu, toate acestea sub forma celei mai sublime poezii:

„Măcar că nu este așa casa mea înaintea lui Dumnezeu, totuși El a făcut cu mine un legământ veșnic, bine întărit în toate privințele și tare. Nu va face El oare să răsară din el tot ce este spre mântuirea și bucuria mea?” (vezi 2 Samuel 23:5).

Alta este însă alegerea naratorului, iar întrebarea cu care rămânem este „De ce?”. Pentru că aici ne sunt descoperite câteva chestiuni fundamentale, nu doar pentru viața lui David, ci pentru om, în general.

În primul rând, inima coruptă, „putredă”, a ființei umane. Problema care vine din interior. Împăratul David falimentează. Din nou. Este greu să apreciem de ce numărătoarea poporului este un păcat atât de serios, dar putem să ne dăm seama de gravitatea păcatului privind la faptul că până și Ioab încearcă să îl oprească pe împărat și nu se supune poruncii decât după insistențele împăratului.

Este un fapt cu adevărat remarcabil că împăratul David a reușit să învingă toți vrăjmașii din exterior. Pe de o parte, a reacționat exemplar la persecuția intensă la care a fost supus de Saul și a biruit toți vrăjmașii din celelalte națiuni. Pe de altă parte, David s-a dovedit atât de neputincios când a fost vorba despre gestionarea „vrăjmașului” interior: propria inimă, cu toate pornirile și impulsurile ei. Ar fi nedrept să nu remarcăm toate ocaziile în care a reușit să facă lucrul acesta, cum ar fi momentul în care Saul îi cade în mâini și totuși alege să îl cruțe. Dar, din păcate, avem toate celelalte ipostaze: David care nu reușește să învingă pornirea păcătoasă în 2 Samuel 11 sau David care poruncește numărătoare în 2 Samuel 24.

Astfel, ultimul episod din 2 Samuel ne reamintește că problema noastră cea mai mare suntem noi înșine. Că fermentul corupției și al putreziciuni a pătruns înlăuntru și a afectat fibra umanității noastre. Sau, citând titlul unei celebre cărți, nimic bun nu poate ieșit din „lemnul strâmb al umanității noastre” (Isaiah Berlin, autorul, îl citează la rândul lui pe Kant).

În al doilea rând, consecința cea mai teribilă a păcatului, a corupției noastre lăuntrice: dreapta mânie a lui Dumnezeu. Recensământul efectual este, se pare, unul cu caracter militar (Ironic, chiar în timp ce scriu  aceste rânduri, 21 septembrie 2022, citesc în presă că s-a anunțat mobilizarea parțială în Rusia!): „erau în Israel opt sute de mii de oameni care scoteau sabia și în Iuda cinci sute de mii” (vezi v. 9). O oștire impresionantă pe care împăratul se putea baza. Atât el, cât și țara erau în siguranță! De ce atunci „a simțit cum îi bătea inima” după efectuarea recensământului? (vezi v. 10) Pentru că este conștient că judecata lui Dumnezeu planează asupra lui și asupra poporului.

David realizează, din nou, că o problemă mai mare decât mânia vrăjmașilor lui Israel este mânia lui Dumnezeu.

În al treilea rând, salvarea. Această îi este revelată de profetul Gad (Salvarea este întotdeauna revelată!). Același profet care îi vestește nenorocirea îi vestește și izbăvirea și modul în care aceasta va fi adusă: „Suie-te și înalță un altar Domnului, în aria lui Aravna, Iebusitul” (vezi v. 18). Soluția este mereu la altar. Soluția este, în cele din urmă, sângele vărsat. Este cât se poate de interesant faptul că domnia lui David este, într-un fel, mărginită de două episoade asemănătoare. Unul relatat în 2 Samuel 6 – aducerea chivotului la Ierusalim, iar altul aici, în 2 Samuel 24. În ambele e vorba despre nelegiuire, judecată și jertfă. Ambele descriu aceeași realitate fundamentală.

Se încheie relatarea despre David pe un ton pozitiv? Într-un sens, nu! Până în ultimul moment, marele împărat este tentat să cadă și să facă răul. Dar, în alt sens, nu putem decât să rostim un „da” apăsat! Oricât de adâncă ar fi problema noastră, la altar, în sângele vărsat, se află dezlegare! Numai acolo.