Să vorbești urât face mai mult rău decât crezi

Dacă cineva deduce de aici că nu am folosit niciodată înjurături, s-ar înșela. Potrivit lui Isus, adevărul crud este că a insulta pe cineva numindu-l prost sau în alt fel este o blasfemie criminală, o desconsiderare a demnității celorlalți, care merită pedepsită (Matei 5:21-22). Nu vă înșelați: am profanat, la fel ca toată lumea. Doar că am ales un vocabular diferit pentru a o face.

Unul dintre modurile în care folosim blasfemia este ceea ce eu numesc “blasfemia înjosirii”. Iată ce vreau să spun: atunci când îi denigrăm pe alții, profanăm imaginea lui Dumnezeu. Profanarea poate include, cu siguranță, cuvinte bine cunoscute, dar poate implica, de asemenea, fixarea pe ceea ce este urât, grosolan sau vulgar.

Sunt convins că, în Scriptură, blasfemia se referă în mare măsură la lipsa de reverență – o lipsă de respect față de Dumnezeu, față de oameni și față de ceea ce este sfânt, frumos, maiestuos, bun sau chiar terifiant (cum ar fi iadul și damnarea). Suntem profani, triviali atunci când nu respectăm măreția lui Dumnezeu, nu onorăm legea Sa, nu ne temem de dreptatea Sa, nu respectăm imaginea Sa în ceilalți și nu ne bucurăm cu recunoștință de creația Sa.

Vorbind prin Moise, Dumnezeu spune că oamenii își vor purta pedeapsa atunci când profanează ceea ce este sfânt (Leviticul 19:8). El insistă ca ceea ce este sfânt să fie tratat ca sfânt. Același lucru este valabil și pentru ceea ce este bun. Pavel spune chiar că aceia “interzic căsătoria şi se abţin de la mâncărurile pe care le-a creat Dumnezeu pentru a fi primite cu mulţumire de către cei ce cred şi cunosc adevărul” au abandonat credința și sunt înșelați de duhuri (1 Tim. 4:1-3). De ce sunt aceste lucruri atât de rele în ochii lui Pavel? Pentru că “orice făptură creată de Dumnezeu este bună şi nimic nu trebuie respins, dacă este luat cu mulţumire, pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.” (v. 4-5).

Sfințenie nu înseamnă să alegem celibatul sau să susținem tabuurile create de om pentru că noi credem că intimitatea conjugală, mâncarea sau distracția sunt rele. Dimpotrivă, aceasta este profanare – o înjosire lipsită de respect a ceea ce Dumnezeu a făcut, a numit bun și a destinat plăcerii și bucuriei noastre (Geneza 1:31; Fapte 10:9-16; 14:17).

Dumnezeu aplică asta referitor la modul în care îi tratăm pe oameni atunci când îi spune evreului Petru cu privire la non-evrei: “Ceea ce a curățit Dumnezeu, să nu numești pângărit” (Fapte 10:15). Petru și majoritatea contemporanilor săi evrei se făceau vinovați de profanare prin “trivializarea” celorlalți – prin marginalizarea, banalizarea și disprețul pentru oamenii făcuți după chipul lui Dumnezeu.

Așadar, blasfemia nu se referă la numărul de litere dintr-un cuvânt, ci la modul în care tratăm, vorbim despre sau nu reușim să venerăm sau să ne bucurăm de oamenii și lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat. A vorbi urât sau profan e un lucru rău nu pentru că amintim de lucruri rele, ci pentru că vorbim urât despre lucruri bune. Aceste lucruri bune cuprind tot ceea ce a creat Dumnezeu – inclusiv oamenii făcuți după chipul Său (Geneza 1:26-31).

În calitate de creștini, trebuie să cultivăm o înțelegere mai cuprinzătoare a acestui mod de a vorbi, astfel încât să ne putem feri de orice expresie a acesteia în inimile și în vorbirea noastră. Odată ce am identificat, cu ajutorul Scripturii, tot ceea ce Dumnezeu numește sfânt, curat și bun, trebuie apoi să examinăm dacă tratăm aceste lucruri cu respectul și recunoștința necesare.

Miza aici este mult mai mult decât renunțarea la păcatul blasfemiei; este îmbrăcarea în respect și bucurie pentru a ceea ce Dumnezeu consideră drept, frumos, sfânt și adevărat. Vom stârpi ireverența față de Dumnezeu și lipsa de respect față de ceilalți, alegând în schimb o viață de respect zilnic, recunoștință, stimă reciprocă, bucurie și admirație?

În lumina strălucitoare a viziunii lui Isaia despre Dumnezeu, adevărul surprinzător pe care l-a descoperit profetul a fost că avea buzele necurate (Isaia 6:5). Nu a vrut să spună că avea o gură spurcată. Mai degrabă, atunci când L-a întâlnit pe Cel Sfânt (Isaia 6:4) și-a dat seama că tot ceea ce spusese vreodată despre Dumnezeu era profan și trivial în comparație cu Dumnezeu însuși.

A învățat în acel moment că Dumnezeu este atât de sfânt, atât de bun, atât de frumos, atât de minunat, atât de înfricoșător, atât de plin de lumină și de iubire, încât toate cuvintele pe care le spusese vreodată despre El fuseseră, prin comparație, murdare.

Trebuie să blestemăm profanul, ca răul și ruina să vină asupra a ceea ce merită să moară: mințile noastre lipsite de reverență, inimile nerecunoscătoare și cuvintele înjositoare. Avem nevoie de imaginea lui Dumnezeu pe care a avut-o Isaia. Avem nevoie de un simț al maiestății și dreptății Sale divine – și de un asemenea respect pentru imaginea Sa în ceilalți, încât asta să modeleze modul în care vorbim cu și despre El și despre ei.

Numai acest lucru este potrivit pentru cei care poartă numele Său sacru într-o lume seculară și profană.

Un text de Tim Shorey pentru The Gospel Coalition