Rugăciunea-armă și Biserica-batalion

„Mi-am recăpătat liniştea,

înţelegînd că istoria

se află în mîna lui Dumnezeu,

nu în mîna muritorilor!”

Regele Mihai I al României

Nu sînt istoric, nu sînt expert militar, dar sînt credincios și om al Bisericii. Nu înțeleg tot ce se întîmplă în aceste zile, dar, ca fiecare dintre voi, mă uit în vecini și îmi pasă de familia mea, de țara mea, de suferința refugiaților. Viața on-line a fost confiscată de război, rețelele de socializare s-au colorat fie în galben-albastru, fie în roșu. Ca fiecare dintre voi, m-am lăsat prins în vîrtejul de știri și imagini.

Nu știu multe despre politica internațională și despre conflictele istorice, dar de 30 de ani mă ocup de istoria gîndirii creștine, patristica. Istoria ne-a arătat capcanele în care Biserica poate cădea prin negocierea cu puterile politice. Din pricina aceasta mă uit la poziționarea Bisericii față de acest conflict și O voi lăuda și o voi critica, deopotrivă, pentru că Biserica a cîntat pe mai multe voci în aceste zile.

De la binecuvîntarea războiului lui Putin, sfințirea tancurilor și cădirea tunurilor, pînă la acte de o frumusețe extraordinară, de un spectaculos bun simț, Biserica și-a arătat și fețele încruntate și gurile înspumate ale celor care au anatemizat dușmanul, dar și luminoasa față a blîndeții, ajutorării, protecției și bunătății practice.

Din păcate, pe de o parte, în aceste zile Biserica s-a înregimentat ideologic, balansîndu-se legată de firul prea fragil care O suspendă de condiționările politice. Din fericire, pe de altă parte, în aceste zile Biserica a arătat și că există nebănuite resurse de generozitate și ospitalitate, nu numai de vorbe, lozinci religioase și liturghii. Lideri religioși, preoți și pastori, au luat cuvîntul uneori admirabil, alteori rușinos.

Acum, cînd oamenii se ascund din nou în catedrale și cînd osuariile unor biserici devin adăposturi pentru bombardamente, mulți se întreabă încotro merge Mireasa lui Cristos, care este Mesajul pe care ar mai trebui să îl poarte Cea care vestește Evanghelia Păcii? Ce ar trebui să facă și să predice preoții și pastorii? La ce ar trebui să ne cheme?

Colegii mei, capelanii militari, au o sarcină extrem de grea și de o parte și de alta. Fac slujbe rapide și țin predici de cîte 5 minute în fața unor soldați epuizați emoțional și fizic. Înmormîntările se fac în grabă, de multe ori fără cruci, și la suprafață, pămîntul Ucrainei fiind încă înghețat. Biserica este și pe front și în spatele frontului, la granițe, dînd ajutor refugiaților, dar și la masă cu politicienii, mîncînd din mîini mînjite de sînge.

Unde ar trebui să fie locul Bisericii acum? Care ar trebui să fie rolul pe care Trupul lui Cristos să și-L asume?

Într-o atitudine defetistă, neutră, în resemnare? Trebuie Biserica să își vadă de treburile cerești și să le lase pe cele pămîntești celui care este stăpînul veacului, satana? Nicidecum! Aceasta este o separație care vine pe o linie nesănătoasă, cu origini într-un platonism prost înțeles și prost aplicat.

Biserica are arme redutabile și trebuie să lupte pentru cel slab, pentru cel lovit, împotriva nedreptății din orice parte va fi venit aceasta. Rugăciunea și postul sînt arme care trebuie folosite acum mai mult ca oricînd.

Rugăciunea nu înseamnă demisie de la acțiune. Dacă sîntem oameni credincioși și citim Sfintele Scripturi, descoperim acolo un Dumnezeu al Oștirilor, care și-a dus bătăliile uneori foarte ciudat, cu armate subdimensionate în fața unor armate impresionante. Cu un bătrîn de 80 de ani, căruia i-au fost ținute mîinile ridicate, cu un înger care a lovit o armată întreagă, tot felul de „chestii din astea SF”, vorba unui prieten de-al meu ateu. Pentru noi, cei credincioși, există două planuri: un plan al realității vizibile, palpabile, sensibile și cel al unei realități nevăzute, perceptibile cu alte simțuri decît cele firești și trupești, realități inteligibile. Cînd ne uităm la primele, putem fi descurajați. Cînd citim despre ultimele și cînd vedem minunile lui Dumnezeu de-a lungul istoriei, chiar a istoriei militare, descoperim un alt plan despre care ne vorbește cartea Daniel, despre care ne descoperă Apocalipsa. Există războaie pe pămînt, cu foc și morți. Există războaie care se poartă în ceruri, între oștiri cerești și care influențează ceea ce se întîmplă pe pămînt. De aceea rugăciunea este o armă care nu trebuie disprețuită. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit!”

Biserica, această ctitorie dumnezeiască, divino-umană, istorico-escatologică, a fost și va trebui să fie întotdeauna „o trapeză (sală de mese) pentru cei flămînzi, un spital pentru cei bolnavi, un adăpost pentru cei fără casă”, indiferent de grupul etnic din care aceștia fac parte. În cazul de față, în biserică nu sînt ruși și ucraineni, Biserica trebuie să îi slujească pe cei în nevoie și de o parte și de cealaltă. Biserica nu este un alt batalion supus unei armate pămîntești și unei cetăți de jos, ci are propria direcție, printre ghețarii politicii, cu ochii la Cristos, Mîntuitorul oricărui neam.

Cred că în aceste vremuri mai ales noi, cei credincioși, trebuie să regăsim încrederea în puterea rugăciunii și Biserica trebuie să își amintească vocația pe care o are în lumina identității pe care Mirele Ei I-a dăruit-o. Acum este vremea în care trebuie să ne rugăm și să lucrăm (ora et labora!), să ne rugăm ca și cum am lupta și să lucrăm ca făcători ai păcii. Rugăciunea rămîne o armă, dar Biserica niciodată nu va trebui să devină batalion…