Romani 5 m-a readus la credință când suferința m-a făcut să nu mai cred

Am crescut ca un creștin nominal, cu o credință fondată mai degrabă pe sentimentalism decât pe adevărul biblic. Într-o noapte, prea multe inimi au încetat să mai bată sub bisturiul meu. Neavând adevărurile Scripturii care să mă țină în picioare, credința mea slabă s-a prăbușit în țărână.

O noapte îngrozitoare

Ororile au început cu un tanar în jur de 20 de ani, pe care care cineva îl bătuse cu o bâtă de baseball în timp ce dormea. Soția lui murise în urma atacului, iar copilul de 4 ani al acestora asistase la întreaga scenă. Bărbatul a ajuns la urgențe cu o fractură craniană, cu sângele țâșnind din creier. În timp ce încercam să îl stabilizez, mă chinuiam să rămân calmă. Îmi imaginam băiețelul fugind neîndemânatic pe coridor, în pijamale, frecându-se la ochi, pentru ca apoi să-și vadă întreaga lume prăbușită cu lovitura bâtei de baseball. Ce fel de viață va avea băiatul acesta, cu astfel de amintiri care să îl bântuie?

În timp ce mă luptam cu acest gând, a fost adus un adolescent care fusese împușcat mortal. Inima i se oprise și i se făceau compresii toracice pentru a ajuta la irigarea creierului. Ca-ntr-un vis, am luat bisturiul și am deschis pieptul tânărului. I-am palpat inima care încetase să mai bată cu degete tremurânde. Când am simțit o gaură, mi s-a tăiat respirația. Glonțul îi zdruncinase aorta și provocase o hemoragie masivă. Nu l-am putut salva.

Pagerul de urgențe a sunat din nou. Un alt adolescent. O altă rană de glonț. De data aceasta glonțul lovise capul băiatului. Când rezidentul i-a verificat reflexul fotopupilar, pupilele i-au rămas fixate și nemișcate, uitându-se în gol. Era în moarte cerebrală și nu-l puteam ajuta. Mi-am adunat puținele puteri rămase și am început să îi închid rana de la cap. Cel puțin atât puteam face, să îl curăț și suturez, pentru a oferi familiei o ultimă privire asupra băiatului pe care îl iubeau.

Ajunsesem la jumătatea sarcinii mele, când s-a deschis ușa. Am înlemnit când am văzut-o pe mama băiatului care intrase în sală. Sângele încă curgea din capul băiatului. În timp ce fața i s-a crispat, am știut că fiecare detaliu, fiecare rană și fărâmă din această scenă oribilă i s-a fixat în memorie pentru totdeauna. A urlat și a căzut pe podea. Mi-am scos mănușile însângerate și am fugit afară din sală, ascunzându-mi fața în timp ce plângeam.

Dimineața următoare m-am simțit goală pe dinăuntru, de parcă o parte vitală din mine a fost smulsă din rădăcini. Mă întrebam: cum pot oamenii să se uite unii la alții și să nu vadă nicio valoare? Cum poate Dumnezeu permite să se întâmple un asemenea rău? Cum poate Dumnezeu să lase atâta suferință și devastare asupra oamenilor care își iubesc familia și visează la fericire, speră la o viață mai bună – ca noi toți, de altfel?

Deși trupul meu tânjea după odihnă, am condus două ore până la munții Berkshire, căutând ceva bun și adevărat. M-am oprit pe podul care traversează râul Connecticut, am inspirat aerul rece de toamnă și am închis ochii să mă rog… însă nu am putut spune niciun cuvânt. Când închideam ochii vedeam doar sângele de pe mănuși, ochii ficși din ultima privire a unui băiat. O auzeam pe mama lui urlând în timp ce se prăbușea pe podea în durere.

În tăcerea aceea imensă, fără Cuvântul lui Dumnezeu care să mă ghideze, am decis că nu pot discerne niciun răspuns, deoarece Dumnezeu nu există.

Suferința prin ochii Cuvântului

Timp de un an, m-am gândit zilnic să mă reîntorc la podul de peste Connecticut și să mă arunc peste balustradă. Fără Dumnezeu, nu aveam nicio pretenție la speranță. Nu găseam niciun sens, nicio scânteie de îndurare în momentele întunecate pe care le-am trăit la spital. Nu vedeam decât oroarea, suferința omniprezentă și disperarea.

Și totuși, în timp ce l-am respins pe Dumnezeu, El nu m-a abandonat.

Când unul din pacienții mei și-a revenit dintr-o traumă craniană foarte gravă ca răspuns al rugăciunilor, o scânteie de speranță s-a aprins în mine. Când în sfârșit am deschis Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu a transformat acea scanteie într-o flacără. Am citit Evangheliile, iar dragostea lui Dumnezeu prin Cristos m-a lăsat fără cuvinte. Apoi am inceput să citesc Romani. Citind capitolul 5, am izbucnit în lacrimi: 

“Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare,

răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva, dar pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:3-8)

Timp de un an, problema suferinței m-a depărtat de credință. Însă, citind aceste versete, am văzut suferința prin obiectivul Evangheliei și îndurarea lui Dumnezeu m-a copleșit.

Dragostea lui Dumnezeu în suferință

Pavel începe cu afirmația uluitoare că ne putem bucura chiar și în suferințele noastre (v. 3). Ne putem bucura, deoarece avem pace cu Dumnezeu și ne bucurăm în nădejdea slavei Lui (v. 1-2). Ne putem bucura deoarece Dumnezeu ne curăță prin încercările noastre și ne întărește nadejdea în El (v. 3-5). Ne bucurăm, deoarece când suferim, ne amintim de Cristos care a suferit pentru noi ca să avem viața veșnică (Evrei 4:15).

Dumnezeu a folosit suferința – suferința Fiului Său preaiubit – pentru a duce la îndeplinire cea mai mareață faptă din istoria omenirii. Când ochii noștri nu pot discerne dragostea lui Dumnezeu, ne agățăm de adevărul care spune că Isus ne cunoaște suferințele, deoarece și El a suferit (Isaia 53:3, Evrei 4:15). Și, uluitor, El le-a purtat în locul nostru. A luat toată greutatea păcatului, toată durerea și suferința noastră și toată pedeapsa pe care am meritat-o, datorită supunerii față de Dumnezeu Tatăl, care ne-a iubit atât de mult (Ioan 3:26).

Când medităm la jertfa lui Cristos, vedem cel mai grăitor exemplu al dragostei lui Dumnezeu pentru lumea căzută în păcat, ruinată și care nu are niciun merit. În acest fel își manifestă Dumnezeu dragostea pentru noi (v. 8).

Speranța neclintită

Romani 5:3-8 ne învață că cei care îl cunosc pe Dumnezeu au o speranță pe care nicio calamitate și niciun dezastru nu o poate smulge. Ne mută privirea de la lumea lovită de păcat către Cristos, care face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21:5). Cu ochii ațintiți către El, suferințele ne curățesc, precum aurul este curățat în foc. Crucea dă semnificație chiar și celor mai agonizante nenorociri. Chiar și când suspinăm (Romani 8:22), speranța în Cristos alungă disperarea.

Durere, suferință și moarte – toate sunt rodul detestabil al căderii, a păcatului, care ne frang zilnic. Îmsă, în Cristos avem speranță. Tragediile ne pustiesc, însă lacrimile nu vor curge pentru totdeauna. El a biruit răul care face să apară durerea noastră, și când va reveni, roadele păcatului – rănile de glonț, moartea cerebrală, jalea, deznădejdea de pe poduri – vor dispărea de pe fața noului pământ pentru totdeauna.

Kathryn Butler, The Gospel Coalition

Sursa foto: Photo by National Cancer Institute on Unsplash