Rodnic, indiferent de circumstanțe – Viața în grădina mulțumirii

La începutul Infernului, Dante este pierdut într-un loc pe care îl numește „un loc amar” și „un pustiu”. Nu are speranța că va ieși din întuneric și va ajunge la lumină până când nu apare un ghid – poetul roman, Virgiliu. Pe măsură ce povestea continuă, cei doi trebuie să coboare până la miezul înghețat al iadului și apoi să urce pe partea cealaltă, până când, în cele din urmă, Dante ajunge la lumina pe care o caută – Paradisul.

Ca Dante, mulți dintre noi, pe drumul vieții, ne-am regăsit neașteptat într-o pădure întunecată, un loc amar – pustietatea nemulțumirii. Undeva, cumva, ne-am abătut de la calea dreaptă. Ne amintim de o perioadă în care ne simțeam mai împliniți, mai întregi, mai liniștiți. Ne simțeam mai puțin înclinați să ne plângem, să ne comparăm, să râvnim. Dar acum, în această pustietate a nemulțumirii, setea noastră pentru „mai mult” pare de nesatisfăcut. Foamea pentru alte circumstanțe nu dispare niciodată. Oricât de „bună” ar fi viața, ne simțim, în general, nefericiți. Cum am ajuns în această pustietate? Și cum putem ieși din ea?

Fericirea care durează

La prima vedere, cultivarea mulțumirii poate părea un subiect ușor. Ne putem gândi simplu: Hura! Voi fi o persoană mai fericită! Însă mulțumirea este mult mai profundă decât atât.

În Bijuteria rară a mulțumirii creștine, puritanul Jeremiah Burroughs descrie mulțumirea ca pe un obicei al inimii de a se supune și de a găsi o satisfacție profundă în voia înțeleaptă și părintească a lui Dumnezeu în orice situație. Această definiție se bazează pe cuvintele apostolului Pavel din Filipeni 4:11-13: „M-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc… Pot totul în Hristos, care mă întărește”. Atât Pavel, cât și Burroughs recunosc abilitatea diabolică a omenirii de a fi nemulțumită în orice circumstanță – în belșug sau foamete, în abundență sau nevoie. Remediul pe care îl oferă nu este o schimbare a circumstanțelor, ci o mulțumire construită pe ceva mult mai stabil decât schimbările și evenimentele acestei lumi efemere.

Când vorbim despre mulțumire, nu vorbim despre picnicuri și cățeluși. Vorbim despre dușmani reali și armură spirituală. Mulțumirea adevărată nu este ușoară, ca un balon cu heliu. Este grea, o ancoră care ne ține pe loc prin furtuni și ape adânci. Mulțumirea evlavioasă nu se ridică și nu cade odată cu circumstanțele noastre; ea se sprijină pe credincioșia lui Dumnezeu. Nu este o speranță iluzorie, ci o simțire și o trăire credincioasă, înrădăcinate în autosuficiența lui Cristos (Filipeni 4:11-13).

Și asta înseamnă că nemulțumirea este mai rea decât ne-am imaginat.

Creatorul pustietății

De fapt, nemulțumirea își are rădăcinile în lucrarea diavolului însuși. Ne rătăcim în pustietatea nemulțumirii așa cum a făcut Eva, atunci când un șarpe a șerpuit prin paradis, rostind minciuni și răspândind îndoială.

Cu siguranță, nicio femeie nu a avut o viață mai bună decât Eva. Ea a fost prima femeie, creată după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:27). A fost binecuvântată de Dumnezeu și, împreună cu Adam, avea o muncă semnificativă de făcut: „fiți roditori și înmulțiți-vă”, „umpleți pământul și supuneți-l” și „stăpâniți-l” (Geneza 1:28–29). Și Dumnezeu i-a dat tot ce avea nevoie pentru împlinirea acestui scop: „orice plantă care face sămânță și orice pom cu sămânță în fructul lui” – tot ce era necesar pentru hrană și rodnicie (Geneza 1:29–30). Tot ce a creat Dumnezeu, tot ce a binecuvântat, tot ce a dăruit – toate erau „foarte bune” (Geneza 1:31). Dar a venit o zi când acest lucru nu a mai fost suficient pentru Eva. Satana a apărut și a plantat o minciună care i-a transformat inima liniștită într-o inimă neliniștită (Geneza 3:1–6).

Ascultând promisiunea goală a „mai multului”, Eva a intrat direct în Romani 1 și a schimbat adevărul lui Dumnezeu pentru o minciună. A schimbat mulțumirea pentru dorință, binecuvântarea pentru blestem, viața pentru moarte. A schimbat grădina pentru o pustietate.

„Mulțumirea adevărată nu este ușoară, ca un balon cu heliu. Este grea, o ancoră care ne ține pe loc prin furtuni.”

Sună cunoscut? Nu contează ce avem, în nemulțumirea noastră, noi, fiicele Evei, ne dorim mereu mai mult. Generozitatea lui Dumnezeu pare brusc insuficientă, și începem să căutăm altceva. În adâncul inimilor noastre nemulțumite, credem că suntem mai înțelepte decât Dumnezeu și îndrăznim să-I spunem noi ce e mai bine pentru noi. Și, ca și Eva, ne întoarcem mereu cu mâinile goale. După cum spunea puritanul Thomas Watson: „O, acest diavol al nemulțumirii… ori de câte ori pune stăpânire pe o persoană, [face] din inima sa un mic iad!” (Arta mulțumirii divine, vi).

Nemulțumirea creează o pustietate. O pustietate este un loc sumbru, neîngrijit, unde nimic bun nu crește. Este ceea ce se întâmplă când nu „îngrijim și nu păstrăm” grădina pe care am primit-o. Stăm cu pumnii strânși, cerând calea noastră, în loc să rodim. Mâinile și inimile noastre devin sterpe.

Articol scris de Andrea Hoglund

https://www.desiringgod.org/articles/fruitful-no-matter-what