Rațiunea datoriei

Înaintașii noștri n-au murit de drag, ci din datorie au ales să-și asume riscul de a muri. Simțul datoriei este însă pe moarte. A fost înlocuit cu simțul fericirii. Dezideratul modernității este să alegem ceea ce ne face să ne simțim fericiți, nu ceea ce știm că TREBUIE să facem. Aceasta este o întoarcere dinspre alții înspre noi. O întoarcere de la altruism la egoism. O minciună pe care am înghițit-o mult prea ușor.

Nu contează ceea ce facem atâta timp cât suntem fericiți. Cum ajungem să câștigăm această fericire este irelevant, important este rezultatul. Cum am ajuns în această situație? Ei bine, moartea datoriei a venit prin moartea rușinii. Păcatul, în primă fază, aduce rușine conștiinței curate (vezi reacția primilor oameni din grădina Edenului). Tocirea conștiinței duce la moartea ei. O conștiință moartă înseamnă un suflet care nu mai simte rușine. O societate fără conștiință e o societate fără rușine, iar o societate fără rușine este o societate a păcatelor nelimitate și a comportamentului iresponsabil.

Să nu credeți că aș susține comportamentul dictat de rușine. Departe de mine acest gând! Rușinea își are, însă, rolul ei în a limita comportamentul păcătos și iresponsabil. Dar rușinea e dictată doar de ochii altora. În absența lor, spațiul privat oferă suficientă intimitate pentru a trăi cum vrem. Atât timp cât rușinea nu e produsă de conștiința proprie, ochii celorlalți sunt departe a ne fi de vreun folos. Iar rușinea fără pocăință e de prea puțin folos. Dar, la nivel societal, poate ajuta la păstrarea purității unora, măcar pentru o vreme.

Tot astfel, nu militez pentru un comportament dictat de simțul datoriei și atât. Dragostea jertfitoare rămâne idealul spre care trebuie să tindem mereu. Însă sunt momente când nu mai simțim ce ar trebui să simțim, nu mai avem puterea să facem ceva din pasiune pură. Atunci intervine datoria și nevoia de a face ceea ce știm că trebuie să facem, nu ceea ce simțim că trebuie să facem.

De aceea cred că datoria este rațiune. Nu simți că trebuie să faci ce faci, dar știi că trebuie să faci ceea ce nu simți. Cândva, ai gândit lucrurile și ai ales o cale. Odată intrat pe acea cale nu mai este cale de întoarcere. Datoria, prin urmare, înseamnă rațiune (trecută). Dacă ar fi să te ghidezi după ce simți, n-ai alege același drum. Un soldat care se pregătește să plece în război nu se poate lăsa călăuzit de ceea ce simte. Știe că asta îi este datoria și face ceea ce trebuie să facă. Datoria nu este simțire. Datoria este rațiune pură. Este alegere pură. Niciodată de dragul sinelui, ci de dragul semenului.

Datoria înseamnă perseverență. Când ne căsătorim, alegem din dragoste. Pe parcurs, dragostea se poate răci. Dar asta nu înseamnă că a murit. Uneori, multe cupluri rămân împreună din datorie. Iar datoria poate fi o platformă ce poate oferi suficient timp pentru a reaprinde dragostea. Fără perseverența datoriei, dragostea multora ar fi murit de mult. Prin urmare, datoria înseamnă perseverență.

Datoria înseamnă curaj. Aș îndrăzni să spun că datoria ne dă curaj. Curajul de a înfrunta suferința, moartea, divorțul sau tot ce este mai rău în lumea aceasta. Făcând ceea ce știm că trebuie să facem, fără a ne lăsa conduși de ceea ce simțim, alegem calea curajului chiar și când frica ne inundă inima.

Datoria înseamnă speranță. Acționăm din datorie sperând la mai bine. Dacă nu pentru noi, atunci pentru semenii noștri. O mamă își iubește copiii mai mult decât orice. Dar în nopțile târzii, când se trezește copilul, îl alăptează și îl schimbă motivată de datorie de multe ori. Speră că astfel îi va oferi o viață mai bună copilului și, totodată, nădăjduiește că acele nopți nedormite se vor sfârși cândva.

Datoria înseamnă, în cele din urmă, dragoste. Un tată care, în ciuda faptului că nu-i place slujba, și-o îndeplinește cu sârguință, o face pentru a câștiga pâine pentru copiii săi. Un soț sau o soție care fac lucruri care nu le sunt dragi, le fac de dragul partenerului. Mulți își scuză păcatele, divorțul sau adulterul de exemplu, prin justificări puerile. Unii invocă criza vârstei mijlocii, alții spun că nu au mai vrut să fie ipocriți (ironic, nu? Mai bine trădător, curvar și mincinos decât ipocrit) așa că au acționat conform cu sentimentele lor.

Datoria nu înseamnă ipocrizie, iar ipocrizia nu este păcatul suprem. Being true to yourself (a fi sincer cu tine însuți) însemnă, în cele mai multe cazuri, să te lași în voia poftelor păcătoase. Datoria înseamnă altruism, rațiune, perseverență, curaj, speranță, dragoste. Este ceea ce a zidit și a dărâmat națiuni întregi. Într-o lume în care datoria nu mai este considerată un raționament corect, să înțelegem că și aceasta își are rolul ei. În momentele în care ne vine să abandonăm tot ce am zidit până atunci, „simțul” datoriei își are rolul lui. E bine să facem ce știm că trebuie să facem, nu ce simțim că ar trebui să facem. Ca soț și părinte este un lucru imperativ. Societățile rezistente au fost zidite pe rațiunea datoriei.

Pastor Beniamin Cruceru, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Photo by Jen Theodore on Unsplash