Eram în adolescența târzie, iar aceste chestiuni mă frământau puternic. Eram sigur că, dacă te adânceai într-o perspectivă religioasă, ea începea să capete sens pentru tine. Aveam numeroase confirmări atunci când analizam oamenii care aveau mereu răspunsul la chestiunile religioase și îi priveau pe ceilalți ca „pierduți”. Ei, acum scriu dintr-o perspectivă în care sunt deplin încredințat. Am ales varianta de a fi „laș”, sau, mai degrabă, ea m-a ales pe mine. Acum îmi dau seama că pentru aceasta a fost nevoie de mult curaj. Privind multitudinea de perspective și analizându-le, este un mare curaj să spun că am dreptate sau că ceea ce-mi spuneau părinții mei era corect. Pentru unii este o lașitate, dar după ce citești cu inima și mintea deschisă spre schimbare Fabrica de absolut de Karel Čapek, a-ți afirma ideile absolute și a persevera în ele devine un act de curaj. Este tot mai greu să afirmi că iahvismul nu a fost sincretic sau că ceea ce știința cataloghează ca „mit” este realitate. Lumea are telefoane „smart”, iar tu citești despre o măgăriță care a vorbit. Serios?

Poate voi dezamăgi inițial, dar cred că, în urma rugăciunii, Dumnezeu mi-a dat mai mult decât ceream. Voiam răspunsuri la întrebările care nu se mai terminau. Mă identificam tot mai mult ca agnostic. Voiam cunoaștere și rațiune. Or, deși lucrurile mi s-au lămurit în această direcție mai târziu, Dumnezeu mi-a dat instant și indubitabil pacea care întrece orice pricepere.

Dar acum, pentru cei ce se află într-un impas și nu pot lua în considerare perspectiva creștină, propun trei chestiuni spre reflecție:

1. „Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:20-21). Cred că cel mai potrivit exemplu în acest sens este argumentul cosmologic. Din câte îmi amintesc, acesta a fost adus în discuție în forma sa târzie de către Horia-Roman Patapievici la una dintre conferințele Edictum Dei. Succint, dacă mergem pe câmp și găsim un ceas, deducem că acel obiect are un creator. Extinzând paradigma și uitându-ne cu băgare de seamă la mediul înconjurător, constatăm că există legi ale naturii echilibrate minunat. Toate aceste constante calibrate perfect pentru a permite existența noastră ne indică un Creator. Problematica pe care o constata Dumitru Stăniloae în lucrarea sa despre „restaurarea omului” în legătură cu „graiul” naturii este că are un caracter general și imprecis, motiv pentru care unii percep lucrurile în chip panteist.

2. Oamenii resping a priori ideea învierii lui Hristos. Parțial îi înțeleg. Îmbibarea noastră cu scientism nu ne mai permite apropierea de chestiuni care pot fi catalogate ca mistice. Prin urmare, cel ce vorbește despre înviere este ori redus, ori manipulator. Chiar și un demers onest de cercetare ar porni de la ipoteza „nu are cum”, dar argumente istorice cu privire la învierea Mântuitorului sunt. Există izvoare istorice, numărul lor este suficient de mare și, mai problematic pentru unii, sursele sunt credibile. Chestiunea care se impută martorilor este că aceștia au furat trupul lui Isus. Or, dacă aceștia ar fi făcut acest fals și ar fi distribuit informații false, nu și-ar mai fi sacrificat viața în martiriu pentru iubitul lor Mântuitor.

3. În realitate există doar două religii în lume sau, reformulat, multitudinea orientărilor religioase ar putea fi redusă la două: cea bazată pe realizarea umană, pe fapte, și cea bazată pe realizarea divină, pe har. Perpetuând categorisirea simplificatoare, Paul Washer a exemplificat-o prin intervievarea unor persoane din diferite grupuri religioase de către un reporter. Atât evreul ortodox, musulmanul, cât și creștinul consideră că vor ajunge în paradis. Evreul ortodox se vede îndreptățit în acest sens întrucât a păzit Tora. Musulmanul și-a respectat obligațiile precum „cei cinci stâlpi”. Creștinul știe că merită condamnarea, dar este convins că va moșteni viața veșnică pe baza meritului lui Hristos. Desigur, cel care susține gratuitatea mântuirii și trăiește în felul lumii nu a fost transformat.

În sfârșit, întrebările sunt multe, dar convingerea este necesară. Dacă ar fi să țes un fir narativ pentru a uni cele trei puncte, mi-aș dori sincer reflectarea asupra faptului că Dumnezeu poate fi observat în natură, dar, prin providența Sa, și în istorie. Acesta a oferit un sacrificiu major: experimentarea despărțirii Fiului de Tatăl. Dumnezeu nu a îngropat în curtea judecătoriei faptele noastre pentru a nu mai fi găsite de pârâș precum se înșală unii. Prin urmare, miza este majoră. Dacă Dumnezeu este și s-a întrupat în istorie pentru a ne oferi șansa de a reintra în legătură cu El, de-a-L cunoaște, există o problemă: cum putem sta nepăsători față de o Mântuire așa de mare?

Un text de Serghei Pricopiuc