S-a spus că drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Fie că este așa sau nu, se poate spune cu un grad mai mare de certitudine că drumul spre paradis este pavat cu paradoxuri. Calea spre paradis este o cale pe care doar cei care mor o pot experimenta și o cale pe care cei dintâi vor fi ultimii și cei din urmă vor fi cei dintâi. Același tip de paradox este prezent în relația dintre Hristos și Biserica Sa. Biserica este Trupul lui Hristos și, de asemenea, Mireasa lui Hristos. Departe de a fi o contradicție, acest paradox mistic și nupțial se află chiar în inima creștinismului. Mireasa și Mirele devin un singur trup în căsătoria dintre Hristos și Biserică. Ei sunt inseparabili. Unirea lor este indisolubilă. În mod similar, Biserica reprezintă căsătoria mistică a credinței și a rațiunii, deoarece Iisus Hristos este împlinirea teologiei evreilor și, de asemenea, și la fel de important, împlinirea filozofiei grecilor. În unirea dintre Hristos și Biserica Sa trebuie descoperită unirea indisolubilă a fides et ratio, credința și rațiunea devenind un singur trup în Trupul mistic al lui Hristos.
Sinteza dintre credință și rațiune poate fi văzută și în sinteza dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și Binele, Adevărul și Frumosul. Așa cum Sfânta Treime este una din punct de vedere ontologic, la fel sunt și aceste concepte transcendente. Binele, Adevărul și Frumosul formează un tot unitar, inseparabil și indivizibil. În ultimă instanță, Sfânta Treime și acest tot unitar sunt sinonime. Dumnezeu este Binele; Dumnezeu este Adevărul; Dumnezeu este Frumosul.
Dacă Binele, Adevărul și Frumosul, ca reflectare a Treimii, sunt scopul spre care tindem, ele sunt, de asemenea, prin manifestarea lor în iubire, rațiune și creativitate, mijloacele prin care scopul este atins. Iubirea este calea spre bine, rațiunea este calea spre adevăr, iar creativitatea este calea spre frumos.
Iubirea, rațiunea și creativitatea își găsesc principiul unificator în Persoana lui Hristos, care nu este doar scopul spre care tindem, ci chiar mijlocul prin care scopul este atins. El este, așa cum spune, nu doar adevărul și viața, ci și Calea. Hristos este, prin urmare, calea iubirii, a rațiunii și a creativității care duce la Trinitatea Binelui, Adevărului și Frumosului.
Calea iubirii sau caritas este pavată de Hristos în cele două mari porunci ale Sale: să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru și să ne iubim aproapele. Iubirea nu este, așadar, ceea ce crede lumea că este. Ea nu este un sentiment sau o emoție, ci o poruncă de a acționa. Ea înseamnă să ne dăm viața pentru prietenii noștri, să ne dăruim pe noi înșine cu abnegație celorlalți. Este prin însăși esența sa altruistă. Este calea Crucii și calea sfinților, pe care noi toți suntem chemați să o urmăm. Implică să ne luăm crucea și să-l urmăm pe Hristos pe via dolorosa. Iubirea înseamnă să murim așa cum a murit Hristos, pentru ca să trăim așa cum trăiește Hristos. Este disponibilitatea de a sacrifica toate bunurile mai puțin importante pentru atingerea Binelui.
Calea rațiunii este calea științei în sensul mai deplin al cuvântului. Știința (scientia) înseamnă cunoaștere în toate manifestările sale, nu doar cunoaștere în cadrul limitărilor din ce în ce mai restrânse ale științelor pur fizice. În vremuri mai normale, teologia era considerată regina științelor, cunoașterea lui Dumnezeu și a Revelației Sale fiind esențială pentru atingerea adevărului. În mod similar, iubirea de înțelepciune inerentă filozofiei autentice este o condiție prealabilă necesară pentru atingerea adevărului. Studiul metafizicii este studiul realității spirituale, în timp ce filozofia naturală (ceea ce numim acum „știință”) este studiul realității fizice. Ambele sunt importante, deoarece ambele ne conduc la adevăr.
Istoria este, de asemenea, o știință în sensul mai vechi și mai bun al cuvântului. Este o cale a cunoașterii care ne conduce spre adevăr. În timp ce teologia și filozofia stabilesc preceptele prin care adevărul poate fi cunoscut, istoria ne oferă exemplele din experiența colectivă a umanității, permițându-ne să învățăm din greșelile umanității și să ne inspirăm din realizările sale edificatoare. Aceasta înseamnă să învățăm din experiența predecesorilor noștri.
Învățarea limbilor este o altă știință, una care ne permite să depășim falia lingvistică ce separă culturile disparate ale umanității.
În sfârșit, dar, fără îndoială, nu în ultimul rând, există științele poetice, cum ar fi literatura, pictura, sculptura, arhitectura, muzica și dansul, acele roade ale geniului creator al omului care ne permit să ajungem la o cunoaștere mai profundă a adevărului. În marile opere de artă, literatură și muzică vedem adevărurile teologiei, filozofiei și istoriei împletite într-o tapiserie frumoasă și fără cusur. În aceste științe poetice, cele care necesită poiesis, crearea lucrurilor prin folosirea imaginației, se manifestă cel mai sublim sinteza dintre adevărat și frumos.
Științele poetice formează o punte frumoasă între calea rațiunii și calea creativității. În timp ce calea iubirii sau caritas ne conduce la Binele lui Dumnezeu și calea rațiunii ne conduce la Adevărul Său, calea creativității ne conduce la prezența inefabilă a Frumuseții Sale. Acest lucru se realizează prin utilizarea darurilor sau talentelor creative, pe care Dumnezeu le acordă artistului.
Artistul nu creează ex nihilo, o putere care îi aparține doar lui Dumnezeu, ci din alte lucruri care există deja. Peisagistul, de exemplu, ia pensule, pânze și un șevalet, acuarele sau uleiuri, mâinile și ochii săi, precum și dealurile, clădirile, animalele, oamenii și norii pe care îi prezintă priveliștea, și creează ceva nou, îmbinându-le pe toate în imaginația sa și dând naștere unei opere de artă. În acest act de creație, artistul face ceea ce face Creatorul său, actul creativ fiind el însuși o reflexie a imaginii creatoare a lui Dumnezeu în el.
Un text de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter