De exemplu, destul de recent, a existat o încercare organizată de a convinge publicul european că fotbalul feminin este ceva interesant și captivant. Ziarele și siturile publică dintr-o dată articole despre acest sport, cu fotografii, reportaje, profiluri de jucătoare și altele asemenea, în timp ce, cu puțin timp înainte, majoritatea oamenilor nu știau decât vag că femeile joacă fotbal.

Nimeni nu se poate opune acestui lucru, desigur, dar rămâne adevărat faptul că ele nu sunt foarte bune la acest sport, cel puțin nu în comparație cu bărbații. Poate că sunt bune, dar cu mențiunea „pentru categoria feminină”. Faptul că toată lumea se preface că nu observă aceste diferențe și nu îndrăznește să o spună, cel puțin în public, este cu siguranță deconcertant. Un bărbat de 70 de ani poate juca încă un meci bun de tenis, dar întotdeauna în categoria sa de vârstă: nu ne-am aștepta să câștige Wimbledon și nici nu ne-am aștepta la reportaje entuziaste despre un turneu de tenis pentru cei peste 70 de ani. Interesul brusc pentru fotbalul feminin are, așadar, un aer fals, precum entuziasmul simulat al unei mulțimi pentru dictatorul dintr-un stat comunist.

Ar putea fi date multe exemple ale acestui fenomen. De când am observat prima dată ascensiunea tatuajelor pe scara socială, acum un sfert de secol, am colecționat cu atenție cărți despre acest subiect, toate laudative la adresa așa-numitei arte corporale. De-a lungul anilor, pe măsură ce un procent din ce în ce mai mare din populație se mutilează în acest fel, a trebuit să-mi schimb interpretarea asupra fenomenului. La început, am crezut că este un exemplu tipic de îngâmfare intelectuală și morală, precum și de aroganță față de cei „neinstruiți”. Nu cu mult timp în urmă, cei care erau tatuați erau cu precădere cei marginalizați – deținuții și alții asemenea. Prin urmare, cei care nu erau ei înșiși marginalizați căutau să se identifice cu cei care erau, imitația fiind, se presupune, cea mai înaltă formă de empatie, în timp ce se bucurau, în mod ipocrit, de avantajele nemarginalizării.

Acum, când o treime dintre adulții din America sunt tatuați, aceasta nu mai poate fi o explicație pentru fenomen. Dorința de individualizare și de exprimare este explicația general acceptată, chiar și de către cei care văd tatuajele ca pe un progres triumfător al libertății umane. În sfârșit, oamenii sunt liberi să se exprime! În sfârșit, își pot arăta lumii gândurile cele mai intime! În sfârșit, pot fi ei înșiși! Toate acestea sunt rostite frecvent, și chiar în mod repetat, de către intelectualii susținători ai modei tatuajelor, foarte rar fiind remarcat faptul că o astfel de individualizare și formă de exprimare – dacă despre asta este vorba – este un indiciu al tragediei, nu al eliberării. Susținerea intelectuală aproape universală a fenomenului demonstrează (după părerea mea) natura de turmă a vieții intelectuale moderne, intelectualii fiind mai degrabă adepți decât lideri. 100 de milioane de americani nu se pot înșela, sau, în orice caz, nu ar fi prudent să se spună acest lucru; laudă, deci, tatuajelor!

Faptul că cei care tatuează profesionist au devenit, fără îndoială, foarte pricepuți este considerat peste tot dovadă a faptului că sunt artiști, deși priceperea nu este același lucru cu arta; într-adevăr, priceperea folosită pentru un scop lipsit de valoare este, din punct de vedere moral, mai rea decât incompetența.

În orice caz, se pare că a existat o încercare de a ne convinge că ceea ce până nu demult ar fi fost considerat degradare este de fapt progres uman. Și, întâmplător, ceea ce este valabil pentru tatuaje este valabil și pentru graffiti, care desfigurează atât de mult spațiile urbane.

Dar o încercare de a ne convinge de marea valoare a hidosului, a disfuncționalului și a răului care m-a pus pe gânduri în mod deosebit în ultima vreme este efortul aparent intenționat al arhitecților și al criticilor de arhitectură de a convinge publicul că stilul arhitectural cunoscut sub numele de brutalism are merite și nu este ceea ce pare să fi fost pentru majoritatea oamenilor: o aberație evident distructivă, urâtă și inumană în istoria arhitecturii.

După cum mulți știu, brutalismul își trage numele de la „béton brut”, numele francez al betonului brut, și nu de la brutalitate, deși este dificil să ne gândim la un stil arhitectural mai brutal decât acesta. Dacă le-am cere oamenilor să proiecteze o arhitectură deliberat brutală, brutalismul este ceea ce am obține.

Am o mică bibliotecă de cărți ilustrate pe această temă, toate laudative, deși, pentru majoritatea oamenilor, fotografiile din ele ar fi suficiente dovezi ale catastrofei estetice pe care brutalismul a provocat-o orașelor și locuitorilor lor, oriunde a fost practicat. Sunt înclinat să spun, privind fotografiile, că lucrurile vorbesc de la sine, dar, evident, nu este așa. Nu există nimic atât de evident încât să nu poată fi negat.

Va urma.

Un text de Anthony Daniels pentru New Criterion